Briciul lui Occam (Oglindă)

Martie 20, 2017

 

(Hamlet)

 

Crimă? Fiul unchiului meu. Simt gustul trădării. Socrul în țeapă. O mamă de vis, iubita pe apă, regia otrăvii-n ureche. Moartea lor în duel și a mea. Fierul din braţ, pace.

Când ai îndoieli, omoară tu lumea, pe rând. Fratele nord se cocoață pe tron, restul e liniște.

 

(Amleth)

 

Restul e liniște, pe tron se cocoață fratele nord. Pe rând, tu lumea omoară, când ai îndoieli.

Pace, fierul din braţ. Moartea mea în duel și a lor. Regia otrăvii-n ureche, iubita pe apă, o mamă de vis. Socrul în țeapă. Simt gustul trădării. Fiul unchiului meu. Crimă?

Anunțuri

Scrisori

Martie 13, 2017

 

1

Am putut să citesc. Mi-au plăcut textul şi întâlnirea de astăzi şi celelalte… Sper că înţelegi asta.

Altminteri, urăsc epitetele şi pasajele descriptive şi promisiunile, deşi abuzez adesea de ele.

Am vrut (cum spui tu) să te sun. Aş fi zâmbit o vreme în telefon, ascultând frigiderul din hol – care face uşile noastre să scârţâie.

 

2

Aşadar, tu, „povară”?! Să zicem. E un cuvânt ca oricare altul. Mă amuză, totuşi, certitudinea că, dacă te-ai ridica vreodată la „demnitatea” acestei descrieri, aş fi mai curând mulţumit.

Mi se întâmplă rar să fiu întrebat ce mai fac în felul în care o faci tu. Presimt că aştepţi un răspuns, iar întrebarea devine prea grea pentru mine.

Când ţi-am deschis, azi, mesajul, tocmai citeam Tăcerea. Kawabata e minunat, ca întotdeauna…

 

3

Mă sperie această sănătate, a mea. Dacă nu urlu, cineva latră în schimb. Restul e linişte. Reclame la farmacii Dona, Catena şi galben verzui. Ce naiba se-ntâmplă, în gri?

A rămas oboseala ca un cuib de furnici într-o tâmplă. Ştii că lipsesc pietrele cubice, somnul din vise, deceniul trecut şi vorbele viitoare?

Noi nu mai suntem noi. A răsărit cuiul de dimineaţă. Toate sunt noi-nouţe, pe dinăuntru foşnesc. Dosuri lucesc. Mă preocupă exactitatea paşilor stângi pe ziduri – privirile roz bâjbâind prin umezeala oraşului.

Vers alb

Martie 13, 2017

 

Lumea s-a prins în copacul de ieri. Nu vorbim despre asta. Duminica-i ştearsă, suntem bătrâni, rătăcim printre deşte. Vreau să aud ciripind suflete din dansul cu părul multicolor. Ochiul de sus rimelat muştele picură. Totul se uită atât de uşor.

The Cure – Plainsong

Februarie 27, 2017

 

Catren

Ianuarie 23, 2017

 

Luminile-s toate de cretă şi strâng,

dar umbrele parcă au chipul mai blând,

vei fi numai azi cât eu sunt,

mă duc să mă culc peste noi în curând.

Plămâni stereo, mânuri cu gene lungi

Decembrie 23, 2016

 

Moartea înseamnă dragoste.

A refuza subtilitatea asemănării şi-a

accepta coincidenţa aceasta, aceasta e dragoste,

care înseamnă moarte –

un urlet răsîndoit, o atingere linişte şi foşnetul lor albastru.

Nu-mi

Decembrie 12, 2016

 

nu-mi aparţin. iernile ţin de frig şi de sete, moare serbare, copane subţiri, cuţite blând ascuţite. baloane –

flutură, deci. unde treci, aflu semne-n asfalt, ciori aprinse pe nori. haleală, pupici. mere dulci,

scorţişoară – ultima oară când treci adună-mi mirarea cu negre picioare în negri bocanci şi buci denim vişinii. a doua dată când vii fluieră limpede, deci –

te aştept la statuia cu ochi visători a iubitului tău de zăpadă – pe carapacea ei albă nu-mi

A nu avea

Decembrie 12, 2016

 

Nu există un fel anume a spune că nu.

A nu avea mână,

A nu simţi chipul tău cu un chip.

A nu împleti lucruri verzi, o lume, o dragoste.

A nu ucide, sufletul meu, a strânge nimicul în pumni cu un da,

A nu avea linişte pentru timp, nici timp pentru linişte.

A nu sta-n preajma ta, cum un cuib, cum o stea.

A nu fugi pe câmp cum un iepure.

A nu avea izvoare nici lapte,

A nu avea hrăni, a nu fi,

Nu există un fel anume a spune.

Cântec cu inime

Noiembrie 8, 2016

 

Aş vrea să pot adulmeca iarăşi adâncul acelui gât. Să fiu din nou înghiţit.

Să am din nou inime. Să le-ascult.

 

Păsări zboară prin seară. Vântul vântură nouri peste o piaţă cu zimţi.

Locul cutare e-n omul cutare. Locul ei e în mine, aproape de sine, aşteptând să curând.

Visele noi au scame de toamnă. Lumine apoase cresc prin gardul pădurii şi un cer desfrunzit.

 

Nu există trecut dar aş vrea să fiu tânăr. Cu minţile tulbure, să fiu înghiţit.

Să am din nou în auz inime.

Lucruri

Octombrie 24, 2016

 

Unu. Pelerinaj înăutru. Aglomeraţie. Pe marginea drumului, între dune, magneţi cu Arsenie Boca, două sau trei limuzine de lux.

Doi. Pornesc îndărăt. Făcându-mi bagajele, uit fierbătorul în cană şi cuţitul în rană. Cobor la ultimul etaj, printre îngeri, sticle de vin, lăutari şi brânzeturi. Am creierul alb, o sete teribilă. Spun te iu… O lacrimă veche mi se prelinge în gât.

Trei. Patru sau cinci. Suflete luminoase şi drepte, înşirate ca stâlpii. Orbitele înfloresc, se sting, înfloresc.

Şase. A mânca. Copii la viitor. Fântâni fermecate, bănuţi. Topindu-se-n fum de petarde. Te iu…, strig. Frunze uscate, pietre în nări. Chipuri cu umbre. Şampaniile pocnesc deodată.

Şapte. Mi se năzare că nu mai sunt. Mă dau jos din taxi în faţa blocului, urc scările, bat la uşă, salut. El mă întâmpină cu un zâmbet. Criză şi versuri. Prunc la timpul trecut. Necuvântând limba părinţilor săi, exprimă acum mai precis bogăţia nimicului. Tomuri şi stofe, nenumărate lucruri de plastic, lemn, metal, planta agăţătoare, pisica tărcată de pe buza chiuvetei şi-au rânduit strălucirea sub arabescul jaluzelei murdare, în bezna de şaizeci de waţi. La viitorul anterior, Arsenie Boca va fi fost râs.