Archive for the ‘Mase, plastice’ Category

Nepoveste

Noiembrie 8, 2015

 

Să fie o ultimă gară. – Linişte vine sau pleacă, cârpe flutură-n vânt, mâini obosite se cheltuie.

Aproape-mă iar de aproapele când

trec mărunţişuri aprinse prin stele.

Era pe asfaltul de sticlă – scrâşninde faruri îi luminau ochii. S-a fost deci scuipat din cămara cu ceţuri în nepăsarea unui cuvânt.

 

Mâine-a murit buna mea. – Să fie o ultimă moarte.

S-a fost susurat din cămaşa de noapte în nevoinţa unui curând. Era în pătratul fereştii, mesteca un fursec şi bea lapte – electrice stâlpuri îi luminau ochii.

Aproape-mă dar de noiembrie cât

trec toate-acestea pierdute prin ele.

Eu, elegie

Noiembrie 8, 2015

 

Sunt altcineva. Mă rog la tine să vin la mine. Vreau să cred în hulubi şi în flăcări zburând. Vreau să te cred, fiind, iartă-mă. Hai să ne strângem în braţe, mereu mai singuri, pe strada murdară cu nume domnesc. Vreau să te cred, fiind. Te chem pe tine să vin în mine. Ştiu că sunt altcineva. Am profeţit clipa naşterii mele. Astăzi şi mâine, tu, iartă-mă.

Tu, elegie

Noiembrie 8, 2015

 

Mâine eşti propria-ţi umbră.

Te naşti din nimic ca să arzi din nimic, la-ntâmplare.

Treci pe un câmp ne-ncolţit.

Veşnic uscat, aidoma timpului.

O, elegie

Noiembrie 7, 2015

 

Aici, fraţii mei, buna mea, a fost un cântec de moarte. Pentru voi l-a fost scris Cineva?

 

Din istoria poporului român (partea a 8-a)

Octombrie 13, 2014

Motto: Același.

Călătoria continuă.

O istorie fără nume

Martie 9, 2014

 

Fiindcă avem de-a face cu o istorie inversă,

iată un fapt credibil petrecut asearǎ, pe la orele douăzeci şi unu:

„Şi totuşi ce văd eu, de la această fereastră, în afară de nişte pălării şi paltoane, care pot foarte bine să acopere doar spectre sau simulacre de oameni care nu mişcă decât sub acţiunea unor resorturi?”

Micul corăbier descartes măsoară lung ceaţa albă de-afară prin acea lupă de buzunar pe care i-o făcuse cadou maică-sa. Iar maică-sa se pregăteşte să moară.

Taman de pe cornul înalt al lunii, Ioana priveşte totul. „Pentru omul acesta, îşi zice ea, a gândi înseamnă, a se întreba pe el însăşi, dacă cea ce crede că este adevărat, chiar este adevărat şi cum justifică asta… Formele principale ale gândirii sunt pentru el situaţile când se gândeşte la ce a spus şi ce a vrut să spună… o altă formă fiind atunci când se îndoieşte, sau când există dificultăţi în ce a spus… Corpul descris de el este un corp (vizibil, palpabil) fără de care nu poţi trăi ca fiinţă ce are nevoi de a bea, de a mânca, de a comunica. Dar te poţi gândi că atunci când mori nu mai contează trupul (corpul), adică nu mai ai nevoie de el, o să fie doar spiritul care nu îl mai poţi hrăni… Dar revenind la cel viu, cel palpabil, pe care poţi simţi durere şi suferinţă… Dacă stăm să vorbim ce este acela un corăbier, el se ocupă cu manevratul şi îngrijitul vaporului. Ceea ce face şi cu ce se ocupă putem spune că este adevărat. Toată treaba care o face pe mare cu vaporul, este adevărată, dar sunt şi chesti de care nu suntem sigur, unde nu avem cum argumenta. Cum că acesta, o face din plăcere sau obligaţi, dacă plimbarea pe mare este o experienţă reuşită pentru el sau nu… Corăbierul este o fiinţă cugetătoare, lucru dovedit şi palpabil…”

Aceasta fu o discuţie despre adevăr şi milă.

O lacrimă se prăvăli peste noi, ca un bulgăre de zăpadă. Un felinar scârţâi.

Apoi se semnară, fiecare în felul lui.