Archive for the ‘Istoric’ Category

Oraş pe dinăuntru

Noiembrie 16, 2015

 

1

Oraşul tău pesemne a apărut

odată cu tine –

şi va să dispară când nu vei mai fi.

Oraşul tău cândva plin de grădini, de case boiereşti şi de locuri virane – în care ai jucat leapşa sau ai şoptit impresii mic-burgheze auzite de la părinţi – s-a desenat cu creta, cu spray-ul şi cu arătătorul acelui dumnezeu mort care ne veghea pe toţi din portrete.

Oraşul tău are astăzi pieţe de flori pe betoane, maluri de piatră abrupte, miriade de roţi, de lumini şi de fire atârnând între cer şi pământ. Seamănă bine cu chipul pe care-l frămânţi între palme, pare neliniştit – dar va să dispară cu totul când tu nu vei mai fi.

 

2

Te-ai născut în anul războiului mare – al doilea.

Blocul interbelic în care locuieşti şi acum se află la intersecţia lui Ştirbei Vodă cu strada Luterană.

Grădina bunicilor şi casa parohială de lângă Piteşti – pomii şi trecerile repezi spre curtea bisericii, acele ronduri de salată îmbrăţişate de flori şi acea bucurie strecurată prin viţă – nu au legătură cu Bucureştiul, nici cu războiul. „Bunicii mei erau oameni practici, mi-ai zis. Mie-mi plăceau zarzărele şi umbrele.”

Oraşul îşi trăia copilăria – departe. Chiar dacă ţie îţi lipsea prea puţin, lui îi era tare dor de tine.

 

3

În ’44, oraşul semăna izbitor cu un soare pulsând – de parcă cineva îl aşezase cu mâna taman în inima lumii. Palatul Regal fu aproape distrus, la două-trei sute de metri de casă.

Ei căutau „să se-mbete cinstit” prin câmpurile de petrol arse, iar tu părăseai alergând paradisul bătăilor cu flori la şosea.

Romarta nu se inventase încă – nici case pentru cei fără casă.

 

4

Când te-ai întors, ai aflat câteva lucruri simple.

Aerul casei trebuia respirat cu un nene pe care nu l-ai mai văzut niciodată. Fiecare atingere săvârşită în sufragerie şi fiecare vorbă susurată-n cămară trebuiau de acum împărţite.

Lumea a ridicat un zid de ocări cu o uşă prea joasă între elevii Liceului Clasic Mixt şi cei – mult mai mulţi – cu origine sănătoasă.

Părinţi pot lipsi de acasă din raţiuni de stat necunoscute.

Cele mai intime gânduri nu vor fi spuse Evei ?.

Oraşul îşi pansează rănile cu petice purpurii. Se frânge înăuntru crescând – laolaltă cu tine.

 

5

Imediat după moartea lui Iosif Vissarionovici Stalin, a fost un viscol mare care a înecat străzile, casele. Oameni tăcuţi coborau pe fereastră direct de la doi, de la unu. Maşini marţiale tăiau pârtii adânci în osânza oraşului – în doliul acesta alb, de zăpadă. Nu-ţi era foarte frig, însă, din când în când, foamea te lua pe nepregătite.

„Se pare că, totuşi, au reuşit să asigure distribuţia regulată a pâinii…”

 

6

Ce stranii pot fi uneori nălucirile! Şi cât de lungi pot fi apoi zilele unui an…

Ai vrut să devii balerină, actriţă. Ultimul vis s-a spulberat între pereţii Institutului de Ştiinţe Economice şi Planificare „Vladimir Ilici Lenin” – „o şcoală de tâmpiţi”, mi-ai mărturisit.

Stai închisă în casă şi mesteci în gând cuvinte ruseşti-englezeşti, căutând să fereşti privirea părinţilor.

Oraşul trăieşte spornic, însufleţit. „Fiecare muncitor din sectorul VI de la «Gheorghe Gheorghiu-Dej» a realizat peste sarcinile de plan câte un paltonaş de fetiţă.”

 

7

Aceleaşi uşi se închid, se deschid. Braţe nervoase mută mereu oamenii, lucrurile. În Bucureşti înfloresc grădiniţe.

Studenţi filologi dau ceaiuri dansante în jurul unor magnetofoane ca nişte uzine, pleacă în tabere la mare care se termină prost, repetă răstit cuvintele altora în întruniri U.T.M.-iste.

În ’58, un preot piteştean e condamnat la douăzeci şi doi de ani de muncă silnică – pentru delicte mistice. Moare de inaniţie – patru luni mai târziu.

Peste un an, studentul Manolescu – vădit ruşinat – mărturiseşte grave omisiuni biografice.

Băieţi în salopete albastre înfig ţăruşi în pământ pe un şantier oarecare. Icnetele lor limpezi se-nalţă deasupra cablurilor electice – în aerul albastru şi umed de martie.

Din toate acestea lipseşte chipul tău de fată. „Noi nu ne făceam fotografii, pe atunci.”

 

8

1961.

Te-ai angajat la radio. „Răspundem în scris ascultătorilor noştri de pe întreg mapamondul. Acest Q.S.L. confirmă recepţia…”

S-a deschis – prea târziu – Romarta Copiilor.

 

9

Cazmale ţăcănesc ritmic. N-am construit, vezi bine, socialismul destul. Oraşul – acum dezgheţat – se pregăteşte să se cutremure.

Totuşi – trompeta lui Satchmo şi pasul minuscul pe Lună, Intercontinentalul, Teatrul Naţional şi iepurele uman al lui Updike – care n-ar însemna mare lucru fără acel articol din Scânteia – apoi interviuri politice – „scopul vizitei dumneavoastră, tovarăşe dictator?” şi „cum a decurs întâlnirea de lucru?” şi „pacea, prietenia dintre popoarele noastre…” şi „câteva impresii despre R.S.R.?” – şi Tudor Vornicu şi Cerbul de Aur şi Festivalul de la Mamaia şi-n fine Radio Vacanţa, în fiecare vară.

Ciorchini spânzuraţi la raionul de vinuri. Ce se petrece-n oraş – când pleci tu?

 

10

Despre seara lui martie ’77 – aproape nimic. Nici cruci pe moloz, nici şine dansând, nici

vitrine plesninde, nici vântul acela cu iz de arsură, nici arcul de foc, uriaş, pâlpâind.

Doar căderea pe scări – de la şase la unu – şi teama persistentă, legănătoare.

Pe timpul pauzei, magnetofonul din sala de concerte a Radioteleviziunii imprimă aiurea… un huruit înfundat, cântec de urlete sincere, iar la urmă de tot –

 

11

frunze, cuvinte, lacrimi, cutii de chibrituri, pisici, tramvaie câteodată, cozi la făină, gărgăriţe, sticle goale, discursuri, imagini lungite de televizor, gândaci de Colorado, benzină, steguleţe, portrete cunoscute, Cupa Campionilor Europeni, maşini cu butelii, mere refuzate la export, ziare, franzele, ulei în amestec, garoafe, întâmpinări la aeroport, cico, batoane, salam Bucureşti, iaurt dietetic, ţigănci cu kenturi, ouă de Crevedia, zvonuri, serialul de sâmbătă seara, cafea cu înlocuitori, lupta popoarelor pentru pace, coruri, producţia la hectar, Gerovital, aniversări, compot bulgăresc, adunarea oamenilor muncii, vin de regiune superior, adidaşi, bancuri, băieţii de pe Calea Victoriei, peşte oceanic, Cântarea României – Ana, îţi mulţumesc! – Nicolae, Elena, biserici pe fugă, Întreprinderea Metroul Bucureşti, ctitorii, reşouri în priză, lămpi chioare, iarna cumplită a lui ’85, margarină pe apucate, Dacia model optzeci şi opt, dar mai ales geamătul – acelui pământ scormonit.

 

12

Palatul arde – a mia oară. Ziduri şi oameni se umplu pe rând – de gloanţe, de bâte.

Vara lucrezi la mare. Cauţi amici odată pierduţi şi urăşti, în secret, panseluţele.

E-atâta linişte peste noi – că se aud maşini vechi nechezând.

 

13

La douăzeci şi şase mai 2002, Silvia Lia Voicu se stinge de dor pentru soţ, într-o zi. Ei nu ştiu s-o ducă la groapă pe numele cel adevărat, de artist – cum n-au ştiut să adune Bucureştiul tău într-un chip.

Cei care-l văd după ani îl găsesc vesel – şi bine. Noi răscolim gunoaie, doar toamna. Te plimbi prin Romană, vremea-i încă frumoasă – deci ne-am putea întâlni şi totuşi şi totuşi –

ce se întâmplă pe-aici, dacă lipseşti tu…?

Știri pe scurt

Decembrie 8, 2014

 

Luni, 8 decembrie 2014, București.

Răsare la 7:37 antemeridian, apune la 4:34 postmeridian.

Nimic notabil, până spre seară.

(Se pare totuși că) René Descartes a fost un filosof cartezian de origine controlată. (Plus o durere persistentă de spinare.)

Ieșind tiptil din Pasajul Victoriei, un tramvai gol sare de pe șine, încercând să evite un autoturism părăsit. La incident asistă o bătrână fără vedere care își caută pensia.

Noapte (bună)!

Din istoria poporului român (părțile 1-7)

Septembrie 25, 2014

Motto: Din zori până-n seară, dezvoltăm o țară.

Mai sunt atâtea lucruri de descoperit… Călătoria continuă.

Dare de seamă despre noi

August 24, 2012

Pentru Ernesto Sabato

Noi suntem mereu alături de noi înşine. Noi ne iubim pe noi neiubindu-i pe alţii sau ne detestăm, adorându-i. Noi avem o problemă, cu noi şi cu lumea: lucrurile noastre nu se întâmplă niciodată aşa cum ne-am închipuit că trebuie să se întâmple.

Noi suntem poporul prin excelenţă creştin. Ne închinăm la fel dărâmând biserici şi construindu-le. Avem preoţimea cea mai coruptă şi cele mai multe sărbători oficiale. Pe cei morţi îi cinstim cu colivă, cu mici şi cu bere, iar pe cei vii – cu flegme în faţă.

Noi suntem cei mai cinstiţi, fiecare în parte. Urâm să fim înşelaţi, atunci când îi tragem pe sfoară pe alţii. Iubim adevărul, mai ales dacă ne convine. Străinii cred despre noi că una spunem şi alta facem, sau că ne răzgândim la fiecare două minute. Dar noi credem mereu cu tărie în ceea ce zicem şi facem.

Noi suntem familişti şi conservatori. În sărbătorile noastre s-au amestecat obiceiurile popoarelor, unele aproape pierdute, şi s-au inventat noi tradiţii. Centrul vieţii noastre e casa, dar sângele nostru latin nu se prea înfierbântă la abandonul şi suferinţa copiilor noştri.

Noi suntem paşnici şi primitori. Avem trei sau patru partide de extremă dreaptă, un preşedinte interimar care ar pârjoli secuimea pentru că nu a votat la referendum şi un turism mizerabil.

Noi suntem harnici, inteligenţi, curajoşi. Nimic bun n-a ieşit încă din asta, probabil din cauza teribilului ghinion istoric. Revolta noastră demnă contra Germaniei naziste a scurtat Al Doilea Război Mondial cu o mie de ani, dar ne-a făcut prizonierii Armatei Roşii.

Noi ştim să ne descurcăm cel mai bine, pentru că ne aflăm mereu în încurcătură. S-a întâmplat, demult, să refuzăm regulile, să rătăcim drumul, să încâlcim iţele destinului nostru comun, şi am deprins organic arta improvizaţiei.

Noi nu am cunoscut prea des libertatea, din pricina răutăţii celor puternici. Dispreţuim profund democraţia în sensul domniei legii, dar o iubim ca dictatură a majorităţii, care e viscerală, imprevizibilă. Ne plac tiranii care ne dau de mâncare şi ne simţim persecutaţi numai atunci când nu ne merge bine.

Noi suntem poporul cel mai spiritual. Dovada acestei mirabile spiritualităţi este cvasiinexistenţa noastră istorică.

Noi suntem bovarici. Ne rugăm în neştire, fără a nădăjdui la ceva. Şi locuim ţara cea mai frumoasă care a fost…