Archive for the ‘Politic’ Category

Oraş pe dinăuntru

Noiembrie 16, 2015

 

1

Oraşul tău pesemne a apărut

odată cu tine –

şi va să dispară când nu vei mai fi.

Oraşul tău cândva plin de grădini, de case boiereşti şi de locuri virane – în care ai jucat leapşa sau ai şoptit impresii mic-burgheze auzite de la părinţi – s-a desenat cu creta, cu spray-ul şi cu arătătorul acelui dumnezeu mort care ne veghea pe toţi din portrete.

Oraşul tău are astăzi pieţe de flori pe betoane, maluri de piatră abrupte, miriade de roţi, de lumini şi de fire atârnând între cer şi pământ. Seamănă bine cu chipul pe care-l frămânţi între palme, pare neliniştit – dar va să dispară cu totul când tu nu vei mai fi.

 

2

Te-ai născut în anul războiului mare – al doilea.

Blocul interbelic în care locuieşti şi acum se află la intersecţia lui Ştirbei Vodă cu strada Luterană.

Grădina bunicilor şi casa parohială de lângă Piteşti – pomii şi trecerile repezi spre curtea bisericii, acele ronduri de salată îmbrăţişate de flori şi acea bucurie strecurată prin viţă – nu au legătură cu Bucureştiul, nici cu războiul. „Bunicii mei erau oameni practici, mi-ai zis. Mie-mi plăceau zarzărele şi umbrele.”

Oraşul îşi trăia copilăria – departe. Chiar dacă ţie îţi lipsea prea puţin, lui îi era tare dor de tine.

 

3

În ’44, oraşul semăna izbitor cu un soare pulsând – de parcă cineva îl aşezase cu mâna taman în inima lumii. Palatul Regal fu aproape distrus, la două-trei sute de metri de casă.

Ei căutau „să se-mbete cinstit” prin câmpurile de petrol arse, iar tu părăseai alergând paradisul bătăilor cu flori la şosea.

Romarta nu se inventase încă – nici case pentru cei fără casă.

 

4

Când te-ai întors, ai aflat câteva lucruri simple.

Aerul casei trebuia respirat cu un nene pe care nu l-ai mai văzut niciodată. Fiecare atingere săvârşită în sufragerie şi fiecare vorbă susurată-n cămară trebuiau de acum împărţite.

Lumea a ridicat un zid de ocări cu o uşă prea joasă între elevii Liceului Clasic Mixt şi cei – mult mai mulţi – cu origine sănătoasă.

Părinţi pot lipsi de acasă din raţiuni de stat necunoscute.

Cele mai intime gânduri nu vor fi spuse Evei ?.

Oraşul îşi pansează rănile cu petice purpurii. Se frânge înăuntru crescând – laolaltă cu tine.

 

5

Imediat după moartea lui Iosif Vissarionovici Stalin, a fost un viscol mare care a înecat străzile, casele. Oameni tăcuţi coborau pe fereastră direct de la doi, de la unu. Maşini marţiale tăiau pârtii adânci în osânza oraşului – în doliul acesta alb, de zăpadă. Nu-ţi era foarte frig, însă, din când în când, foamea te lua pe nepregătite.

„Se pare că, totuşi, au reuşit să asigure distribuţia regulată a pâinii…”

 

6

Ce stranii pot fi uneori nălucirile! Şi cât de lungi pot fi apoi zilele unui an…

Ai vrut să devii balerină, actriţă. Ultimul vis s-a spulberat între pereţii Institutului de Ştiinţe Economice şi Planificare „Vladimir Ilici Lenin” – „o şcoală de tâmpiţi”, mi-ai mărturisit.

Stai închisă în casă şi mesteci în gând cuvinte ruseşti-englezeşti, căutând să fereşti privirea părinţilor.

Oraşul trăieşte spornic, însufleţit. „Fiecare muncitor din sectorul VI de la «Gheorghe Gheorghiu-Dej» a realizat peste sarcinile de plan câte un paltonaş de fetiţă.”

 

7

Aceleaşi uşi se închid, se deschid. Braţe nervoase mută mereu oamenii, lucrurile. În Bucureşti înfloresc grădiniţe.

Studenţi filologi dau ceaiuri dansante în jurul unor magnetofoane ca nişte uzine, pleacă în tabere la mare care se termină prost, repetă răstit cuvintele altora în întruniri U.T.M.-iste.

În ’58, un preot piteştean e condamnat la douăzeci şi doi de ani de muncă silnică – pentru delicte mistice. Moare de inaniţie – patru luni mai târziu.

Peste un an, studentul Manolescu – vădit ruşinat – mărturiseşte grave omisiuni biografice.

Băieţi în salopete albastre înfig ţăruşi în pământ pe un şantier oarecare. Icnetele lor limpezi se-nalţă deasupra cablurilor electice – în aerul albastru şi umed de martie.

Din toate acestea lipseşte chipul tău de fată. „Noi nu ne făceam fotografii, pe atunci.”

 

8

1961.

Te-ai angajat la radio. „Răspundem în scris ascultătorilor noştri de pe întreg mapamondul. Acest Q.S.L. confirmă recepţia…”

S-a deschis – prea târziu – Romarta Copiilor.

 

9

Cazmale ţăcănesc ritmic. N-am construit, vezi bine, socialismul destul. Oraşul – acum dezgheţat – se pregăteşte să se cutremure.

Totuşi – trompeta lui Satchmo şi pasul minuscul pe Lună, Intercontinentalul, Teatrul Naţional şi iepurele uman al lui Updike – care n-ar însemna mare lucru fără acel articol din Scânteia – apoi interviuri politice – „scopul vizitei dumneavoastră, tovarăşe dictator?” şi „cum a decurs întâlnirea de lucru?” şi „pacea, prietenia dintre popoarele noastre…” şi „câteva impresii despre R.S.R.?” – şi Tudor Vornicu şi Cerbul de Aur şi Festivalul de la Mamaia şi-n fine Radio Vacanţa, în fiecare vară.

Ciorchini spânzuraţi la raionul de vinuri. Ce se petrece-n oraş – când pleci tu?

 

10

Despre seara lui martie ’77 – aproape nimic. Nici cruci pe moloz, nici şine dansând, nici

vitrine plesninde, nici vântul acela cu iz de arsură, nici arcul de foc, uriaş, pâlpâind.

Doar căderea pe scări – de la şase la unu – şi teama persistentă, legănătoare.

Pe timpul pauzei, magnetofonul din sala de concerte a Radioteleviziunii imprimă aiurea… un huruit înfundat, cântec de urlete sincere, iar la urmă de tot –

 

11

frunze, cuvinte, lacrimi, cutii de chibrituri, pisici, tramvaie câteodată, cozi la făină, gărgăriţe, sticle goale, discursuri, imagini lungite de televizor, gândaci de Colorado, benzină, steguleţe, portrete cunoscute, Cupa Campionilor Europeni, maşini cu butelii, mere refuzate la export, ziare, franzele, ulei în amestec, garoafe, întâmpinări la aeroport, cico, batoane, salam Bucureşti, iaurt dietetic, ţigănci cu kenturi, ouă de Crevedia, zvonuri, serialul de sâmbătă seara, cafea cu înlocuitori, lupta popoarelor pentru pace, coruri, producţia la hectar, Gerovital, aniversări, compot bulgăresc, adunarea oamenilor muncii, vin de regiune superior, adidaşi, bancuri, băieţii de pe Calea Victoriei, peşte oceanic, Cântarea României – Ana, îţi mulţumesc! – Nicolae, Elena, biserici pe fugă, Întreprinderea Metroul Bucureşti, ctitorii, reşouri în priză, lămpi chioare, iarna cumplită a lui ’85, margarină pe apucate, Dacia model optzeci şi opt, dar mai ales geamătul – acelui pământ scormonit.

 

12

Palatul arde – a mia oară. Ziduri şi oameni se umplu pe rând – de gloanţe, de bâte.

Vara lucrezi la mare. Cauţi amici odată pierduţi şi urăşti, în secret, panseluţele.

E-atâta linişte peste noi – că se aud maşini vechi nechezând.

 

13

La douăzeci şi şase mai 2002, Silvia Lia Voicu se stinge de dor pentru soţ, într-o zi. Ei nu ştiu s-o ducă la groapă pe numele cel adevărat, de artist – cum n-au ştiut să adune Bucureştiul tău într-un chip.

Cei care-l văd după ani îl găsesc vesel – şi bine. Noi răscolim gunoaie, doar toamna. Te plimbi prin Romană, vremea-i încă frumoasă – deci ne-am putea întâlni şi totuşi şi totuşi –

ce se întâmplă pe-aici, dacă lipseşti tu…?

Anunțuri

Murmur

Noiembrie 8, 2015

 

Citesc un viitor sigur, în care dragostea se întoarce, gătită în alb. În mijlocul pieţei, în murmur, zace un suflet proaspăt şi mic, ca un prunc de zăpadă.

Nepoveste

Noiembrie 8, 2015

 

Să fie o ultimă gară. – Linişte vine sau pleacă, cârpe flutură-n vânt, mâini obosite se cheltuie.

Aproape-mă iar de aproapele când

trec mărunţişuri aprinse prin stele.

Era pe asfaltul de sticlă – scrâşninde faruri îi luminau ochii. S-a fost deci scuipat din cămara cu ceţuri în nepăsarea unui cuvânt.

 

Mâine-a murit buna mea. – Să fie o ultimă moarte.

S-a fost susurat din cămaşa de noapte în nevoinţa unui curând. Era în pătratul fereştii, mesteca un fursec şi bea lapte – electrice stâlpuri îi luminau ochii.

Aproape-mă dar de noiembrie cât

trec toate-acestea pierdute prin ele.

Eu, elegie

Noiembrie 8, 2015

 

Sunt altcineva. Mă rog la tine să vin la mine. Vreau să cred în hulubi şi în flăcări zburând. Vreau să te cred, fiind, iartă-mă. Hai să ne strângem în braţe, mereu mai singuri, pe strada murdară cu nume domnesc. Vreau să te cred, fiind. Te chem pe tine să vin în mine. Ştiu că sunt altcineva. Am profeţit clipa naşterii mele. Astăzi şi mâine, tu, iartă-mă.

Tu, elegie

Noiembrie 8, 2015

 

Mâine eşti propria-ţi umbră.

Te naşti din nimic ca să arzi din nimic, la-ntâmplare.

Treci pe un câmp ne-ncolţit.

Veşnic uscat, aidoma timpului.

O, elegie

Noiembrie 7, 2015

 

Aici, fraţii mei, buna mea, a fost un cântec de moarte. Pentru voi l-a fost scris Cineva?

 

Știri pe scurt

Decembrie 8, 2014

 

Luni, 8 decembrie 2014, București.

Răsare la 7:37 antemeridian, apune la 4:34 postmeridian.

Nimic notabil, până spre seară.

(Se pare totuși că) René Descartes a fost un filosof cartezian de origine controlată. (Plus o durere persistentă de spinare.)

Ieșind tiptil din Pasajul Victoriei, un tramvai gol sare de pe șine, încercând să evite un autoturism părăsit. La incident asistă o bătrână fără vedere care își caută pensia.

Noapte (bună)!

Din istoria poporului român (partea a 8-a)

Octombrie 13, 2014

Motto: Același.

Călătoria continuă.

Din istoria poporului român (părțile 1-7)

Septembrie 25, 2014

Motto: Din zori până-n seară, dezvoltăm o țară.

Mai sunt atâtea lucruri de descoperit… Călătoria continuă.

O istorie fără nume

Martie 9, 2014

 

Fiindcă avem de-a face cu o istorie inversă,

iată un fapt credibil petrecut asearǎ, pe la orele douăzeci şi unu:

„Şi totuşi ce văd eu, de la această fereastră, în afară de nişte pălării şi paltoane, care pot foarte bine să acopere doar spectre sau simulacre de oameni care nu mişcă decât sub acţiunea unor resorturi?”

Micul corăbier descartes măsoară lung ceaţa albă de-afară prin acea lupă de buzunar pe care i-o făcuse cadou maică-sa. Iar maică-sa se pregăteşte să moară.

Taman de pe cornul înalt al lunii, Ioana priveşte totul. „Pentru omul acesta, îşi zice ea, a gândi înseamnă, a se întreba pe el însăşi, dacă cea ce crede că este adevărat, chiar este adevărat şi cum justifică asta… Formele principale ale gândirii sunt pentru el situaţile când se gândeşte la ce a spus şi ce a vrut să spună… o altă formă fiind atunci când se îndoieşte, sau când există dificultăţi în ce a spus… Corpul descris de el este un corp (vizibil, palpabil) fără de care nu poţi trăi ca fiinţă ce are nevoi de a bea, de a mânca, de a comunica. Dar te poţi gândi că atunci când mori nu mai contează trupul (corpul), adică nu mai ai nevoie de el, o să fie doar spiritul care nu îl mai poţi hrăni… Dar revenind la cel viu, cel palpabil, pe care poţi simţi durere şi suferinţă… Dacă stăm să vorbim ce este acela un corăbier, el se ocupă cu manevratul şi îngrijitul vaporului. Ceea ce face şi cu ce se ocupă putem spune că este adevărat. Toată treaba care o face pe mare cu vaporul, este adevărată, dar sunt şi chesti de care nu suntem sigur, unde nu avem cum argumenta. Cum că acesta, o face din plăcere sau obligaţi, dacă plimbarea pe mare este o experienţă reuşită pentru el sau nu… Corăbierul este o fiinţă cugetătoare, lucru dovedit şi palpabil…”

Aceasta fu o discuţie despre adevăr şi milă.

O lacrimă se prăvăli peste noi, ca un bulgăre de zăpadă. Un felinar scârţâi.

Apoi se semnară, fiecare în felul lui.