Archive for the ‘Filosofic’ Category

Scurtă istorie a „adevărului”

Septembrie 12, 2015

 

„…şi tot ceea ce ştim, ceea ce nu am auzit

doar foşnind şi vuind, se poate spune în trei cuvinte.”

„Kürnberger”

 

1

Absolut cumpănit… Infinit relativ… Dragoste – stoarsă de lume…

 

2

Seducătoare utopie pragmatică… visăm putinţa de-a face să fie printr-un act general de credinţă lucidă…

 

3

Această reuşită ni se transmite statistic – din generaţie în generaţie. Microfizicienii au perfectă dreptate…

 

4

Iar cifrele nu mint niciodată – întotdeauna minţind… Sunt potrivite anume spre-a procura experienţe fundamental imposibile… apăsarea dorinţei… albeaţa aprinsă a laptelui… dulceaţa aspră a mierii…

 

5

Numim „adevăr” capacitatea de a produce aparenţe comode, lesne de acceptat… Virtutea de a mima un univers pe măsura noastră – realitatea la îndemână…

 

6

Acordul lucrurilor la minte – faimoasa adaequatio rei et intellectus – se petrece înăuntrul limbajului… Fiecare mesaj va fi fost dinainte o cheie… Accentul cade pe substantiv sau pe verb, după fire… Parmenide, Heraclit, Gorgias, Platon, Aristotel, Augustin, Toma, Descartes, Kant, Hegel, Nietzsche… Ghilimele şi paranteze… Misterul rezidă în actul numirii – lui… Paranteze şi ghilimele… Τὸ τί ἐστι – „ce este aceasta”…

 

7

Nu trebuie să ne neliniştească decât puterea cuvintelor de a scăpa înţelegerii – simultan înţelegerii… Logos-ul domină discursul… manifestându-se discursiv… „Faptele” pot fi încifrate… cuvintele – nu… Natura gândirii rămâne de neconceput… Desigur, „despre ceea ce nu se poate vorbi trebuie să se tacă”… Dar existenţa noastră rezidă în actul expresiei… cu pauzele sale semnificative…

Prenons pour exemple ce morceau de cire qui vient d’être tiré de la ruche: il n’a pas encore perdu la douceur du miel qu’il contenait, il retient encore quelque chose de l’odeur des fleurs dont il a été recueilli; sa couleur, sa figure, sa grandeur, sont apparentes; il est dur, il est froid, on le touche, et si vous le frappez, il rendra quelque son. Enfin, toutes les choses qui peuvent distinctement faire connaître un corps se rencontrent en celui-ci.

Mais voici que, cependant que je parle, on l’approche du feu: ce qui y restait de sa saveur s’exhale, l’odeur s’évanouit, sa couleur se change, sa figure se perd, sa grandeur augmente, il devient liquide, il s’échauffe, à peine le peut-on toucher, et quoiqu’on le frappe, il ne rendra plus aucun son. La même cire demeure-t-elle après ce changement? Il faut avouer qu’elle demeure et personne ne le peut nier. Qu’est-ce donc que l’on connaissait en ce morceau de cire avec tant de distinction? Certes ce ne peut être rien de tout ce que j’y ai remarqué par l’entremise des sens, puisque toutes les choses qui tombaient sous le goût, ou l’odorat, ou la vue, ou l’attouchement ou l’ouie, se trouvent changées, et cependant la même cire demeure…

Et je ne concevrais pas clairement et selon la vérité ce que c’est que la cire, si je ne pensais qu’elle est capable de recevoir plus de variétés selon l’extension, que je n’en ai jamais imaginé. Il faut donc que je tombe d’accord, que je ne saurais pas même concevoir par l’imagination ce que c’est que cette cire, et qu’il n’y a que mon entendement seul qui le conçoive; je dis ce morceau de cire en particulier, car pour la cire en général, il est encore plus évident.

Or quelle est cette cire qui ne peut être conçue que par l’entendement ou l’esprit? Certes c’est la même que je vois, que je touche, que j’imagine, et la même que je connaissais dès le commencement. Mais ce qui est à remarquer, sa perception, ou bien l’action par laquelle on l’aperçoit n’est point une vision, ni un attouchement, ni une imagination, et ne l’a jamais été, quoiqu’il semblât ainsi auparavant, mais seulement une inspection de l’esprit, laquelle peut être imparfaite et confuse, comme elle était auparavant, ou bien claire et distincte, comme elle est à présent, selon que mon attention se porte plus ou moins aux choses qui sont en elle et dont elle est composée.

 

8

Aceasta vine din linişte… adică din moarte.

Mici paradoxuri duminicale

Februarie 15, 2015

 

1

Una din recurentele probleme spinoase ale clasificării noțiunilor: extensiune este un termen colectiv sau distributiv? (Bătăi de ușă, picioare în cap et caetera. Răspunsul cel mai firesc: da!)

 

2

Cum să încalci regula clarității și preciziei în definirea unui termen vag?

 

3

Legat de acestea: oare chiar ne putem tempera logic elanul speculativ sau, dimpotrivă, bunul nostru simț metafizic vădește uneori exactitatea drept imbecilitate pură?

„Aristotel”: o istorie cu un timp şi un dacă

Februarie 3, 2015

 

„Καὶ πρότερον δὲ τῇ φύσει πόλις ἢ οἰκία καὶ ἕκαστος ἡμῶν ἐστιν. Τὸ γὰρ ὅλον πρότερον ἀναγκαῖον εἶναι τοῦ μέρους· ἀναιρουμένου γὰρ τοῦ ὅλου οὐκ ἔσται ποὺς οὐδὲ χείρ, εἰ μὴ ὁμωνύμως, ὥσπερ εἴ τις λέγοι τὴν λιθίνην (διαφθαρεῖσα γὰρ ἔσται τοιαύτη), πάντα δὲ τῷ ἔργῳ ὥρισται καὶ τῇ δυνάμει, ὥστε μηκέτι τοιαῦτα ὄντα οὐ λεκτέον τὰ αὐτὰ εἶναι ἀλλ’ ὁμώνυμα”: „Şi este clar că din natură statul este anterior familiei şi fiecăruia din noi; căci corpul trebuie să existe mai înainte de organe; şi suprimându-se corpul, nu va fi nici picior, nici mână, decât numai cu numele, precum se poate numi mână, o mână de piatră; căci fiind stricată va fi tot mână (însă numai cu numele), căci toate lucrurile se determină prin menirea şi prin puterea (de a împlini această menire), aşa că dacă nu mai sunt aceleaşi, nu se poate zice că au aceeaşi fire, ci doar acelaşi nume.” (Aristotel, Πολιτικά / Politica, 1253 a 19-25; I, 1, § 11)

 

Capacitatea, stăruitor antrenată, de a cloci banalitatea unui răspuns sub o întrebare greşit formulată ţine de însăşi natura interpretării şi poate, încă mai decisiv, de mecanismul atavic al relaţionării cu întâmplările propriu-zise. Enigmatica teză a Politicii provoacă celor mai mult sau mai puţin avizaţi, mai mult sau mai puţin preocupaţi de soarta cuvintelor ilustre un soi de tresărire condiţionată, jalnic premonitorie, ilustrând exemplar diferenţa subtilă dintre erudiţie şi neautenticitate şi trimiţând direct către falsa problemă: ce fel de anterioritate este invocată aici? În virtutea aceluiaşi reflex anonim, profesorul onest de filosofie chemat să judece situarea în context a unui elev care încearcă să bâiguie aristotelic va căuta cu disperare să „întâlnească” măcar o frază cinstită despre anterioritatea logică, cronologică şi preferinţa nemărturisită a autorului pentru cea dintâi. Însă, precum în bancul nebunului cu sfoara, răspunsul cel mai surprinzător, cel mai dezagreabil, nu dovedeşte atât debilitatea raţiunii, cât superficialitatea examinării. Să rezumăm faptele.

Lumea antichităţii greceşti este structură ieşită din haos şi din necesitate, ale cărei momente privilegiate constituie surveniri de destin: κόσμος şi καιρός, împreună. În numele armoniei prestabilite, Aristotel teoretizează dubla cauzalitate, eficientă şi finală, trecând mişcarea de la potenţă la act într-o logică a desăvârşirii: τέλος, „scop”. Cuvântul politic dintâi sună astfel: „… ὁ ἄνθρωπος φύσει πολιτικὸν ζῷον… εστίν”: „anthropos [bărbatul grec liber matur cu stare] «omul» este potrivit firii / în mod firesc o fiinţă socială / a cetăţii” (Aristotel, Πολιτικά / Politica, 1253 a 1-5; I, 1, § 9).

„În chip firesc”, „natural”, adică în virtutea deplinei – şi specificei – putinţe de a fi. Înăuntrul cetăţii se împlineşte vorbirea noastră articulată, „simţirea înnăscută a binelui şi a răului”, precum din solul fertil grăuntele căzut face să crească planta matură. Menirea individului este statul, ceva care-i stă înainte nu doar în ordinea importanţei, ci şi în ordinea devenirii: ca „rost” şi „podoabă” a lui.

Anterioritatea valorică şi cronologică sunt una. În sens kairotic, teleologic, ceea ce stă la urmă vine de dinainte, fiindcă „a fost” îl pregăteşte pe „va să vină”. Momentul prielnic „decide” nu producând destin, ci aducând la prezenţă – manifestând – ceva ce „a fost scris” şi, drept urmare, trebuie să fie.

Eveniment epochal la propriu, ἀλήθεια – scoatere din uitare, „stare de neascundere” – reverberează în ambele sensuri ale cronologiei, semnificând trecutul şi rânduind viitorul: „Αὐτὰρ ἀκίνητον μεγάλων ἐν πείρασι δεσμῶν ἔστιν ἄναρχον ἄπαυστον, ἐπεὶ γένεσις καὶ ὄλεθρος τῆλε μάλ’ ἐπλάχθησαν… οὕτως ἢ πάµπαν πελέναι χρεών ἐστιν ἢ οὐχί”: „amarnic strânsǎ între graniţele ei, fiinţa este şi nu poate sǎ nu fie… nenǎscutǎ, nepieritoare… trebuie neapǎrat sǎ credem cǎ este întru totul ori cǎ nu este” (Parmenide din Elea, Περι φυσεως / Despre natură, VIII, 5-35); „κόσμον τόνδε, τὸν αὐτὸν ἁπάντων, οὔτε τις θεῶν οὐτε ἀνθρώπων ἐποίησεν, ἀλλ’ ἦν ἀεὶ καὶ ἔστιν καὶ ἔσται πῦρ ἀείζωον, ἁπτόμενον μέτρα καὶ ἀποσβεννύμενον μέτρα”: „aceastǎ lume, aceeaşi pentru toţi, n-a fǎurit-o nici vreunul din zei, nici vreunul din oameni; ea a fost întotdeauna, este şi va fi un foc veşnic viu, care dupǎ mǎsurǎ se aprinde şi dupǎ mǎsurǎ se stinge” (Heraclit din Efes, 30). Înainte şi după stau laolaltă în adevăr, dezvăluind eternitatea unei anume clipe.

Eroarea amintită mai sus trădează păcatul originar al modernităţii: dispunerea diacronică a unor fapte sincronice de discurs, după o definiţie „newtoniană” a temporalităţii. Iluminismul enciclopedic a redescoperit lumea sub forma unei naraţiuni liniare. Posibilitatea hermeneuticii vine, în fond, din această distanţă, deci libertate pe care ne-o luăm – calculând – faţă cu istoria deloc simplă a celor vechi. Aristotel invocă, în schimb, un Homer pe care nu-l ştie, nici vrea, tălmăcit.

Povestea „stării naturale” şi „contractului social” – în variantă „revoluţionară” – păstrează mărcile acestui timp matematic: este o ipoteză despre un mai demult pentru un după posibil doar prin consimţământul majorităţii. În succesiunea neutră a întâmplărilor, totul poate fi iarăşi imaginat, premeditat iară. Durata – uniformă, egală, obiectivă – se află la îndemână şi poate fi stăpânită. Rousseau rămâne un scandalagiu caraghios, dar ilustru: ὕβρις, şi aşa mai departe.