Archive for the ‘Beletristic’ Category

Unu, şase, unu, unu

Noiembrie 16, 2017

 

Avem nevoie de dumnezeu pentru că braţele lor desfrunzite râcâie sticla şi ne-am adăpostit în fulare, pentru că nici nu mai trecem nici nu mai dăm înapoi, pentru că am luat carnea asta să o dezgheţ şi s-a lăsat gerul, pentru că cinci s-a oprit pe tunari să admire obuzele, pentru că gabi răspunde când eu nu mai pot să vorbesc, pentru că mă pardon, pentru că vreau să dorm pân’ la prima şi telefonul acela are glas de flaşnetă şi dănţuie pentru asta, mă porcule! şi moş ion roată  magazin de biciclete şi schiuri, pentru bănci farmacii încercând să împingă şoseaua spre piaţă, pentru nu viitor nu agenţi de poliţie şi viaţă strivită sub băşti, pentru că ne vărsăm maţele în bocancii de-alături şi totuşi nu am pierdut la rovine, pentru că ce-ai păzit pân-acu’, domişoară? şi abia s-a trezit şi nu e oră de vârf nu e oră, pentru că suntem iarăşi copii şi primim acadele în loc de răspunsuri, pentru că au aprins faruri pe strada naşterii noastre, pentru că vine crăciunul şi mi s-a acrit de ţigări şi parcă îmi creşte din gură un zâmbet.

Avem nevoie, în taină, de dumnezeu, mi-a şoptit în tramvai femeia cutare. Avem nevoie de el ca de armata salvării deci unde s-a fost zămislit în traficul ăsta?

Anunțuri

Unu, cinci, unu, unu

Noiembrie 15, 2017

 

Prin trupul răvăşit de la numărul patru („halucinaţii”, „constelaţii”, „program non stop”) trece, ca un frison, poemul lui williams despre virtuţile mersului pe cuvinte. Tremură cârpele ude din curte şi coapsele femeii înveşmântate în verde (carlos stă peste drum, la numărul şase, „cântecul lui fumegă singur deasupra vorbelor înecate”, femeia aşteaptă tramvaiul). Poemul lunecă şinele, încreţeşte o baltă, împrăştie-n jur stropi de cer şi păreri cu dantele. „Dorinţa mea e subiectul poemului”, mârâie william metisul ducând substantivul batistă la gură să-l sângereze (în vreme ce ploaia visează înfăşurată în verde, iar ochii lui se împlântă-n orbitele goale din ziduri şi-n lumina murdară de miercuri.)

Unu, patru, unu, unu

Noiembrie 14, 2017

 

Poţi să crezi că te mint. Cu fiecare rând mă depărtez de tine.

(Mersul zumzăie seara încet şi în gând. Stâlpuri toarnă pe mine găleţi de lumină.)

Unu, trei, unu, unu

Noiembrie 13, 2017

 

Să nu-ţi faci imagini din animale fără stăpân şi din porţi.

Să-ţi faci imagini din mine, în blânda puţina lumină a zilei.

Mi-arăt acum sufletul spre aparatul tău foto. Vreau în schimb mângâierea electrică şi coaja de pâine de azi.

Unu, doi, unu, unu

Noiembrie 12, 2017

 

Cuvinte în care adorm. Proaspete

aşternuturi din blocul cu ochi blonzi albaştri. „Mami, vreau am.” „Mi-e

lene să te iubesc.” „Uite!” „Un bou!” „Mi s-a făcut puţin somn.” „E dimineaţă, aproape.”

„Mâine e luni.” „Singur, cu ultima bere.” „Nu te doresc.” „S-a culcat?” „Ce ai zis?” „Uite!”

„Alt bou!” „Nu m-asculţi.” „Du mâna la gură când caşti.” „Aşadar.” „Mami, mami,

am vreau.” „Somn uşor!” „E târziu.” „Treizeci şi nouă cu cinci.” „Tu

nu mă crezi niciodată.” Şi-o noapte

ca pielea de focă. Atât.

Unu, unu, unu, unu

Noiembrie 11, 2017

 

Trebuie să fiu gol – înaintea privirii care caută lumea.

De unde odată atâţia oameni în mine?

Ţârâie zodii pe-acoperişuri de tablă – trebuie să le-ascult. Trebuie să rostesc coaja copacilor udă şi zboruri părere prin găuri de nor. Trebuie să sufoc cumva ploaia sub noaptea de celofan.

Trebuie trebuie să rămân iarăşi singur – pe timpanul urechii ce murmură lumea.

De ce înăuntru atâta carne înghiţind fără rost litere? (Şi dacă o fiinţă o zice pe alta iubire îmi spui când a fost cine-a fost mai întâi?)

Acela

Noiembrie 4, 2017

 

(Lui Nick şi celor ce din păcate au fost…)

 

Cred în acela al pungii de plastic.

Acela coboară din plase-nflorate. Atinge câteva trepte în drumul lui spre oraş.

Acela foşneşte profiluri prin bălţi şi torsuri de cretă în cursa lui către noapte. Şi toate acestea se dau la o parte cât mută acela o stradelă sau două.

Acela se teme de cioburi şi foc.

Acela susură pietre pe malul cu poduri ducând înapoi. Acela ne saltă din mers urmele le-ncurcă-n gleznele lor suferind de otită. Şi toate acestea tainic se fâşâie cât fură acela o umbră sau două.

Cred în acela al pungii de plastic. Căci acela se pleacă în paşii săltaţi şi în somnul copiilor.

Acela e unul. (Se urcă la cer pe o pală de vânt cu arome fructate. Cuprinde drăgăstos luna cu rănile ei şi o lasă mai nouă să fie.)

Exerciţii de admiraţie

Octombrie 21, 2017

 

1

La, la, la. Lacrimi de bucurie, pentru o lume îndrăgostită, ca un copil. Se ia una, a doua, a treia şi-a patra, cântece noi legănând, pentru o lume rectangulară îndrăgostită de lacrimi.

 

2

Ieri, ora nouă. Camera e mai albă ca niciodată, holul – proaspăt vopsit. Mă uit la tine, deci cuvintele nu contează. Te rog să mă ierţi totuşi că…

Cuvintele nu contează – eşti numai tu. Lucruri cu capete, culori transparente şi vii, cât pămâtul se strânge-n cuvântul aproape. Soarele picură solzi de balaur şi ochi plumburii – peste numele Colţea, la Universitate.

(Te rog să mă ierţi totuşi că… În depărtarea oraşului, cuvântul aproape eşti tu.)

 

3

Uneori îţi imaginezi toamna, cu frunze şi trupuri însufleţite. E un ungher ferit în care vremea se strică. Tu nu mai eşti tu, deci vorbesc pentru tine. (Unde-ai aflat liniştea? Cui ciripeşti tu?) E simplu. Vrei lucruri pe care nu le ai, pentru că nu le ai. Grăunţe, hârtii colorate, sfori răsucite din crem, cântece. Când se întâmplă să taci, se petrec sunete demult petrecute, un lătrat fără câine pe o pajişte cu nechezat moale, o melodie despre o dragoste pe un ram dezvelit lângă râu. Glasul tău negru roş se arată când taci, târâtoare de gumă acolo îmbrăţişându-se, fărâmiţe de pâine vulturi zmei înălţând pe cocoaşa văzduhului. Poţi, pentru că nu poţi să nu poţi. Ştii, pentru că nu vrei să ştii, deci (cum poţi cuprinde o pajişte? Ne iubim sau nu ne iubim?)

 

4

Şi dacă, la ora nepăzită de azi, toate s-au fost amuţite (lumea are un laţ pentru asta), toamna rămâne aceeaşi, cu frunze îndrăgostite de mov, aşternuturi lemnoase, păpuşele de cârpă.

Holul e proaspăt vopsit. Camera – albă ca niciodată. Lacrimi de bucurie soarele picură, transparente şi vii, deci vorbele nu contează. Cum

ai ascunde o inimă, (ruşinat, pe furiş, m-ai iubi?)

 

5

(Sfârşitul este plăcut. Se ia o bucată, se ronţăie,

cu dinţii din falcă peste dinţii de sus. Desigur,

oraşul e-un loc fermecat întru care

lipsa mea se întâmplă în tine şi

sufletul meu se petrece în vânt,

aşa cum o frunză ascunde cuvântul rugină şi un galben cuvânt, temător, aplecat,

ca şi când…)

Sinopsis, promisiune

Octombrie 21, 2017

 

Se cheamă Obiecte pierdute. Nu o ştiu povesti, dar v-o pot arăta, sau descrie. Conţine versuri, despre distanţa infinită până la propriul trecut. Magneţi de gheţar, figuri de nemângâiat, pauze plutesc într-o farfurie de linişte. Sub aparenţa câtorva anotimpuri, acoperă un deceniu de viaţă, pe care l-am inventat, nemaiputându-l ajunge din urmă. Începe şi se termină, aristotelic, cu Dumnezeu. E un Dumnezeu prăpădit, o jucărie de plastic care evocă de-a surda copilăria, maimuţărind madlenele lui Proust.

Antologia poeziei americane, a doua

Octombrie 21, 2017

 

*

Aceasta poartă în pântece aerul. Fumul alb. Rarefacţia băuturilor tari. Focul mocnit al bluesurilor. Evidenţa rotundă a bluzelor decoltate.

 

**

Pe nesimţite, înalt mai înalt, sincer mai sincer, tăios mai tăios, cuţitul amintirilor viitoare despărţea apele, pâclele. Fraza lirică americană decupând în tăcere un orizont drept al călătoriei, aprins de ultima sărutare a zilei, roşcat, mai roşcat. Deasupra şi dedesubt, vag, circular, cerul oraşului care avea să fie, cu luminile lui mereu reci. Un strop al marelui ocean, glonţ căzut în ţărână, whitman mort, aur, aramă, cenuşă. Poate că am vâslit prea departe şi totuşi nu îndeajuns. Poate că ritmul n-a fost vădit. Poate că fluviul alb de spumă, curgând îndărăt, nu va putea fi repetat niciodată. Zarea s-a clătinat, doar o clipă.

 

***

Aşa am ajuns, în sfârşit. Vocea ta m-a adus, bătrână antologie, fără oameni de stat, fără accente grave, subtil anonimat al crimei, tu, împletitură moale de unghiuri şi linii, mistică inimă a lui Iacov, împăturită cu grijă într-un ungher al minţii. M-am ridicat. Soarele, sus, către seară. O zi, rătăcită. Prima. Am pornit în odihnă. Am pornit în regret. Tovarăşii mei, hăituiţi. Umbre lungi, efilate. La buza erorii comune. Care e o groapă. Mie, tainic, trecutul. Lor, încăpăţânarea de a veni.

 

****

Oscar! Amiază încinsă, târzie. Cu fum de ţigară. Am descoperit, deci, tutunul. Trupul slab, cenuşiu, aerat, înălţat, răsucit în odihna amiezii. Ca o funie vie-n topirea zăpezii, de sare. Pământul e tare, crăpat. Pământul curbat, pe o masă. Oscar, wilde. Wilde west!

 

*****

Captiv în icoanele muntelui. Spumegând un cal alb. Fulgerat de făclii şi de chipuri. Marile sunete bete s-au stins. Cel ce le-a urlat e un nume. Un nume spurcat, viaţa, moartea. Iar eu, prea orb fiind. Să citesc ce s-a scris. Mă întunec. Cărarea urca, şovăind, printre pini şi mesteceni.

 

******

Scântei de-ncântare. Asta e ce am vrut pentru fatidica nuntă. Pentru fatidicul refren. Strămoşii creşteau în penumbră. O vale cu peşteri, cu peşti. Adormită. Analele luptei. Şi vetrele satului indian. Unde. Mi-am amuţit zeii. Unde. I-am îngropat. Înstrăinat. Profund înstrăinat. Plutiri penate. Foşnete suple. Piei colorate. Tigve călări. Sete de sânge. Săgeţi. Mângâieri. Fast prin bezna trezită. Fâşii de-ncântare. Asta e ce am vrut pentru fatidica nuntă. Pentru fatidicul refren. A fost demult. Adulmecând aerul. Aliniind tunurile. Am să plec pe furiş înainte ca ei să se scoale şi am să văd roua sclipind.

 

*******

Sunt lupi în camera de-alături aşteptând. Eu vând scrisori ceţoase dimineţii.

 

********

Iată, din nou! incendiul văzduhului, cumva, suspendat. Ochiul limpede al ferestrei. Cadrul pătrat, invizibil, spânzurat, aplecat. Spre bogăţia regatului dor. Trec păsări în zbor. Lin peste flăcări. Va putea descifra cineva ziua, înainte ca ea să apară?

 

*********

A treia oară. Astăzi, croim. Aşternuturi. Grădini de bumbac până-n zare. Pagini virgine abia ondulate de briza fierbinte a sudului. În vata pământului copt am privit fantomele mii cernălii. Mogâldeţe de zahăr alergând dincolo de copilărie să se-ascundă la umbră. Le-am privit dispărând în suburbiile vârstei lor chinuite, în vreme ce lumea albită îşi întorcea fila decolorată de dezgust. Şi o căruţă roşie îşi învârtea roţile. Silnic, mereu mai silnic. Scena înfăţişa sila şi-atât. Pân-au intrat, tropăind, cizmele. Oştirile nordului. Mila.