Archive for the ‘Literar’ Category

Mozaic

iunie 7, 2018

 

Cuvântul descrie o stare vecină sărutului.

Mira pe postul local, imagini cu puncte din tine şi noaptea lucioasă sub bec.

Cuvântul descrie muchii şi zmei pe hârtia ferestrei, în aerul lin.

Tramvaie aşteaptă în staţii să nască. Una sau două mişcări de bumbac.

(Aşa arăta liniştea, în ianuarie ’45.)

Trei sute şaptezeci de mii de costume.

Opt sute treizeci şi şapte de mii de găteli femeieşti.

Şapte mii şapte sute kilograme de păr. După sârma ghimpată, câmpul cu varză nins.

Pe loc, doar cuvântul se-ntoarce. Poeme lichide. Întuneric cu deşte. Culorile noastre călduţe.

Reclame

Imn

mai 21, 2018

 

Erau acolo, toate, la îndemână, egal depărtate. Puşti, animale cu pui, pe pielea albă a lumii. În liniştea vântului se deschide, se-nchide respiraţia lor. Se înalţă, coboară pielea albă a lumii.

Deci, câte atâtea? Cer subţire în nări şi toate poemele scurse din toate cuvintele dragi. Se înalţă, coboară. Cum laptele-n sticle lumina plesneşte din lipsă de am.

Lumina plesneşte nimicul din sticle. Poemul se-ntinde din lipsă de am. Peşti, târâtoare cu pui, ne mistuie şi ne scuipă, pe pielea albă a lumii. În liniştea vântului se înalţă, coboară respiraţia lor şi timpul cu bulgării mari de zăpadă.

Descriere

martie 11, 2018

 

Lumea se-ntinde pe garduri, atâta linişte e. Groasă ca mierea, nemărginită ca ochii. Cerul atârnă de lămpi, locul leagănă plute mari de hârtie, catarge din piatră şi marinari cu rom îmbălsămaţi. Ciori s-au lăţit pe asfalt la uscat, imaginile dospesc, atâta linişte e. Ştii că e timpul să-ţi mesteci cuvintele, să le poţi înghiţi. Timpul e lat şi e lung, ca un câmp. Mai adânc decât vocea lui waits. Atâta linişte e, lipicioasă ca mierea, nemărginită ca ochii. Trec trenuri, comete, pe dedesubt. Cum să descrii natura? Şi ce e acela un cântec?

O jumătate de zâmbet

martie 4, 2018

 

Noaptea vine atunci când lumina se pişă pe stâlpuri şi crăci, ca

cânii, ca furii, ei îmi întorc spinările negre adulmecând şinele.

Dacă dau la o parte murmurul maţelor şi iminenţa metalică a tramvaiului m-aş putea lesne muta în peisajul acesta. Ce ţi-aş putea spune?

Că noaptea vine atunci când lumina se pişă pe noi, lumina puţină din lene şi crengi, din

aerul crud semănat în clădiri, foc lângă foc, fereastră cu fereastră.

Ca norii, ca fumul, ei ne întorc spinările negre amuşinând şine.

Privindu-i cum tac şi cum trec. O jumătate de zâmbet.

Rostire

martie 4, 2018

 

aaaaaaah gâââââââr mu, lalala! ghiorţ mâââââââr câr, oh gâr la!

ninana, nu, dă, daaaaaaa! pssssssst, pa pa, au, şo, diiiiiii, nu şi na!

pic, poc, bum! zbârrrrrrr şi zum, fâl şi horc, fâşşşşşşş şi haaaaaaa!

(ninge iar la raionul de vise; prin locul fără cărări, glasuri calde şi mici se strivesc de copaci)

În culcuş

decembrie 21, 2017

 

Mi-e dor de capătul lumii, atât de dor. Păduri de mesteceni şi lacrimi albe şi mâinile tale mereu frământându-se. Fotoliul în care ne-am instalat confortabil şi

viaţa de după a unei pisici. (Rozul se-arată în roz şi griul în gri şi verdele-n verde ros, zdrenţuit. Aş vrea să scriu doar un vers care să privească să spună

cu ochii plecaţi, cu buzele strânse, cu mâini sprijinite pe ziduri pictate păduri de mesteceni şi lacrimi şi somnul acela al unei pisici,

căldura fotoliului nostru, zvâcnetul leneş al lumii.)

Unu, şapte, unu, unu

noiembrie 17, 2017

 

Nimic despre dragoste. (Te rugăm să nu plângi.) Am încăput, cumva, în inima noastră. Ne creşte iarbă pe chipuri. Cu labele desfăcute, cu nările înghiţind, cui ne-am fost răstignit, fericire de-aproape decembre?

Unu, şase, unu, unu

noiembrie 16, 2017

 

Avem nevoie de dumnezeu pentru că braţele lor desfrunzite râcâie sticla şi ne-am adăpostit în fulare, pentru că nici nu mai trecem nici nu mai dăm înapoi, pentru că am luat carnea asta să o dezgheţ şi s-a lăsat gerul, pentru că cinci s-a oprit pe tunari să admire obuzele, pentru că gabi răspunde când eu nu mai pot să vorbesc, pentru că mă pardon, pentru că vreau să dorm pân’ la prima şi telefonul acela are glas de flaşnetă şi dănţuie pentru asta, mă porcule! şi moş ion roată  magazin de biciclete şi schiuri, pentru bănci farmacii încercând să împingă şoseaua spre piaţă, pentru nu viitor nu agenţi de poliţie şi viaţă strivită sub băşti, pentru că ne vărsăm maţele în bocancii de-alături şi totuşi nu am pierdut la rovine, pentru că ce-ai păzit pân-acu’, domişoară? şi abia s-a trezit şi nu e oră de vârf nu e oră, pentru că suntem iarăşi copii şi primim acadele în loc de răspunsuri, pentru că au aprins faruri pe strada naşterii noastre, pentru că vine crăciunul şi mi s-a acrit de ţigări şi parcă îmi creşte din gură un zâmbet.

Avem nevoie, în taină, de dumnezeu, mi-a şoptit în tramvai femeia cutare. Avem nevoie de el ca de armata salvării deci unde s-a fost zămislit în traficul ăsta?

Unu, cinci, unu, unu

noiembrie 15, 2017

 

Prin trupul răvăşit de la numărul patru („halucinaţii”, „constelaţii”, „program non stop”) trece, ca un frison, poemul lui williams despre virtuţile mersului pe cuvinte. Tremură cârpele ude din curte şi coapsele femeii înveşmântate în verde (carlos stă peste drum, la numărul şase, „cântecul lui fumegă singur deasupra vorbelor înecate”, femeia aşteaptă tramvaiul). Poemul lunecă şinele, încreţeşte o baltă, împrăştie-n jur stropi de cer şi păreri cu dantele. „Dorinţa mea e subiectul poemului”, mârâie william metisul ducând substantivul batistă la gură să-l sângereze (în vreme ce ploaia visează înfăşurată în verde, iar ochii lui se împlântă-n orbitele goale din ziduri şi-n lumina murdară de miercuri.)

Unu, patru, unu, unu

noiembrie 14, 2017

 

Poţi să crezi că te mint. Cu fiecare rând mă depărtez de tine.

(Mersul zumzăie seara încet şi în gând. Stâlpuri toarnă pe mine găleţi de lumină.)