Arhivă autor

Evgueni Galperine & Sacha Galperine – 11 Cycles Of E (Loveless OST)

Noiembrie 22, 2017

 

Anunțuri

The Notwist – Consequence

Noiembrie 21, 2017

 

Unu, şapte, unu, unu

Noiembrie 17, 2017

 

Nimic despre dragoste. (Te rugăm să nu plângi.) Am încăput, cumva, în inima noastră. Ne creşte iarbă pe chipuri. Cu labele desfăcute, cu nările înghiţind, cui ne-am fost răstignit, fericire de-aproape decembre?

Unu, şase, unu, unu

Noiembrie 16, 2017

 

Avem nevoie de dumnezeu pentru că braţele lor desfrunzite râcâie sticla şi ne-am adăpostit în fulare, pentru că nici nu mai trecem nici nu mai dăm înapoi, pentru că am luat carnea asta să o dezgheţ şi s-a lăsat gerul, pentru că cinci s-a oprit pe tunari să admire obuzele, pentru că gabi răspunde când eu nu mai pot să vorbesc, pentru că mă pardon, pentru că vreau să dorm pân’ la prima şi telefonul acela are glas de flaşnetă şi dănţuie pentru asta, mă porcule! şi moş ion roată  magazin de biciclete şi schiuri, pentru bănci farmacii încercând să împingă şoseaua spre piaţă, pentru nu viitor nu agenţi de poliţie şi viaţă strivită sub băşti, pentru că ne vărsăm maţele în bocancii de-alături şi totuşi nu am pierdut la rovine, pentru că ce-ai păzit pân-acu’, domişoară? şi abia s-a trezit şi nu e oră de vârf nu e oră, pentru că suntem iarăşi copii şi primim acadele în loc de răspunsuri, pentru că au aprins faruri pe strada naşterii noastre, pentru că vine crăciunul şi mi s-a acrit de ţigări şi parcă îmi creşte din gură un zâmbet.

Avem nevoie, în taină, de dumnezeu, mi-a şoptit în tramvai femeia cutare. Avem nevoie de el ca de armata salvării deci unde s-a fost zămislit în traficul ăsta?

Unu, cinci, unu, unu

Noiembrie 15, 2017

 

Prin trupul răvăşit de la numărul patru („halucinaţii”, „constelaţii”, „program non stop”) trece, ca un frison, poemul lui williams despre virtuţile mersului pe cuvinte. Tremură cârpele ude din curte şi coapsele femeii înveşmântate în verde (carlos stă peste drum, la numărul şase, „cântecul lui fumegă singur deasupra vorbelor înecate”, femeia aşteaptă tramvaiul). Poemul lunecă şinele, încreţeşte o baltă, împrăştie-n jur stropi de cer şi păreri cu dantele. „Dorinţa mea e subiectul poemului”, mârâie william metisul ducând substantivul batistă la gură să-l sângereze (în vreme ce ploaia visează înfăşurată în verde, iar ochii lui se împlântă-n orbitele goale din ziduri şi-n lumina murdară de miercuri.)

Unu, patru, unu, unu

Noiembrie 14, 2017

 

Poţi să crezi că te mint. Cu fiecare rând mă depărtez de tine.

(Mersul zumzăie seara încet şi în gând. Stâlpuri toarnă pe mine găleţi de lumină.)

Unu, trei, unu, unu

Noiembrie 13, 2017

 

Să nu-ţi faci imagini din animale fără stăpân şi din porţi.

Să-ţi faci imagini din mine, în blânda puţina lumină a zilei.

Mi-arăt acum sufletul spre aparatul tău foto. Vreau în schimb mângâierea electrică şi coaja de pâine de azi.

Unu, doi, unu, unu

Noiembrie 12, 2017

 

Cuvinte în care adorm. Proaspete

aşternuturi din blocul cu ochi blonzi albaştri. „Mami, vreau am.” „Mi-e

lene să te iubesc.” „Uite!” „Un bou!” „Mi s-a făcut puţin somn.” „E dimineaţă, aproape.”

„Mâine e luni.” „Singur, cu ultima bere.” „Nu te doresc.” „S-a culcat?” „Ce ai zis?” „Uite!”

„Alt bou!” „Nu m-asculţi.” „Du mâna la gură când caşti.” „Aşadar.” „Mami, mami,

am vreau.” „Somn uşor!” „E târziu.” „Treizeci şi nouă cu cinci.” „Tu

nu mă crezi niciodată.” Şi-o noapte

ca pielea de focă. Atât.

Unu, unu, unu, unu

Noiembrie 11, 2017

 

Trebuie să fiu gol – înaintea privirii care caută lumea.

De unde odată atâţia oameni în mine?

Ţârâie zodii pe-acoperişuri de tablă – trebuie să le-ascult. Trebuie să rostesc coaja copacilor udă şi zboruri părere prin găuri de nor. Trebuie să sufoc cumva ploaia sub noaptea de celofan.

Trebuie trebuie să rămân iarăşi singur – pe timpanul urechii ce murmură lumea.

De ce înăuntru atâta carne înghiţind fără rost litere? (Şi dacă o fiinţă o zice pe alta iubire îmi spui când a fost cine-a fost mai întâi?)

Acela

Noiembrie 4, 2017

 

(Lui Nick şi celor ce din păcate au fost…)

 

Cred în acela al pungii de plastic.

Acela coboară din plase-nflorate. Atinge câteva trepte în drumul lui spre oraş.

Acela foşneşte profiluri prin bălţi şi torsuri de cretă în cursa lui către noapte. Şi toate acestea se dau la o parte cât mută acela o stradelă sau două.

Acela se teme de cioburi şi foc.

Acela susură pietre pe malul cu poduri ducând înapoi. Acela ne saltă din mers urmele le-ncurcă-n gleznele lor suferind de otită. Şi toate acestea tainic se fâşâie cât fură acela o umbră sau două.

Cred în acela al pungii de plastic. Căci acela se pleacă în paşii săltaţi şi în somnul copiilor.

Acela e unul. (Se urcă la cer pe o pală de vânt cu arome fructate. Cuprinde drăgăstos luna cu rănile ei şi o lasă mai nouă să fie.)