Din trecutul trecutului

 

Lui Ion Caraion

 

Ţi-arăt poema cu noi. Chiar de te podidesc lacrămile, aş vrea s-o priveşti pân’ la cap. Are nici două versuri, cu care arde mocnit împrejurul acesta, batista, asfaltul. Vorbe minuscule, lacăte şi pereţi ferecă drăgăstos lumea noastră. Lumina amiezii, bătută de muşte, scutură câini obosiţi din uscate metafore.

Puţine lucruri rămân din singura noastră copilărie. Ţi-arăt poema cu noi, umbrele lungi ale chipului. Versul al doilea e o apă călduţă, bună de respirat. Copaci şi antene se scaldă în ea, crapi cu gure rotunzi prin fereşti ne sărută. Stele răsclipocesc, semn că ne-a venit din nou moartea. Tu poate încă le vezi? Iată-le!

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s


%d blogeri au apreciat asta: