Archive for Februarie 2015

Noaptea

Februarie 15, 2015

 

Nimeni nu crede în noapte. Nu poți tăia un căpăstru din ea. Copacii au bufnițe chipuri și brațe uscate de ape.

Ei se răsfrâng în visânde clopote flori. Caii dospesc rumege. Nimeni nu crede în noapte.

Anunțuri

Mici paradoxuri duminicale

Februarie 15, 2015

 

1

Una din recurentele probleme spinoase ale clasificării noțiunilor: extensiune este un termen colectiv sau distributiv? (Bătăi de ușă, picioare în cap et caetera. Răspunsul cel mai firesc: da!)

 

2

Cum să încalci regula clarității și preciziei în definirea unui termen vag?

 

3

Legat de acestea: oare chiar ne putem tempera logic elanul speculativ sau, dimpotrivă, bunul nostru simț metafizic vădește uneori exactitatea drept imbecilitate pură?

The Cure – Lovesong

Februarie 6, 2015

 

The Cure – A Forest (Live)

Februarie 6, 2015

 

The Cure – M (Live)

Februarie 6, 2015

 

Lou Reed – Walk On The Wild Side

Februarie 4, 2015

 

Lou Reed – Perfect Day

Februarie 4, 2015

 

Pen, ultimele cuvinte

Februarie 4, 2015

 

Când nu mai rămâne nimic mai rămâne unul, sau una, care te scuipă în faţă şi râde.

Când nu mai rămâne nimic mai rămâne un cer să te vadă, patrusprezece nouri în formă de lapte, stropi pe un geam, între ramuri şi rame, un costum apretat la borcan, bostani, clădiri pitice, uriaşi de carton fără chip, vreo două ouă moi, lacul cu lebădă, gheaţa, petarde neexplodate.

Când nu mai rămâne nimic mai rămâne custura acelor canini umblători şi urmele pline buzelor tale ca semn ruşinos pe-un obraz.

Când, la sfârşit, te găsiră, soarele se fu gol şi rotund, cum o tărtăcuţă. Undeva, Dumnezeu îşi tăie o unghie la o mână. Cineva pomeni, iarna, pen, ultimele cuvinte, tu, nu.

„Aristotel”: o istorie cu un timp şi un dacă

Februarie 3, 2015

 

„Καὶ πρότερον δὲ τῇ φύσει πόλις ἢ οἰκία καὶ ἕκαστος ἡμῶν ἐστιν. Τὸ γὰρ ὅλον πρότερον ἀναγκαῖον εἶναι τοῦ μέρους· ἀναιρουμένου γὰρ τοῦ ὅλου οὐκ ἔσται ποὺς οὐδὲ χείρ, εἰ μὴ ὁμωνύμως, ὥσπερ εἴ τις λέγοι τὴν λιθίνην (διαφθαρεῖσα γὰρ ἔσται τοιαύτη), πάντα δὲ τῷ ἔργῳ ὥρισται καὶ τῇ δυνάμει, ὥστε μηκέτι τοιαῦτα ὄντα οὐ λεκτέον τὰ αὐτὰ εἶναι ἀλλ’ ὁμώνυμα”: „Şi este clar că din natură statul este anterior familiei şi fiecăruia din noi; căci corpul trebuie să existe mai înainte de organe; şi suprimându-se corpul, nu va fi nici picior, nici mână, decât numai cu numele, precum se poate numi mână, o mână de piatră; căci fiind stricată va fi tot mână (însă numai cu numele), căci toate lucrurile se determină prin menirea şi prin puterea (de a împlini această menire), aşa că dacă nu mai sunt aceleaşi, nu se poate zice că au aceeaşi fire, ci doar acelaşi nume.” (Aristotel, Πολιτικά / Politica, 1253 a 19-25; I, 1, § 11)

 

Capacitatea, stăruitor antrenată, de a cloci banalitatea unui răspuns sub o întrebare greşit formulată ţine de însăşi natura interpretării şi poate, încă mai decisiv, de mecanismul atavic al relaţionării cu întâmplările propriu-zise. Enigmatica teză a Politicii provoacă celor mai mult sau mai puţin avizaţi, mai mult sau mai puţin preocupaţi de soarta cuvintelor ilustre un soi de tresărire condiţionată, jalnic premonitorie, ilustrând exemplar diferenţa subtilă dintre erudiţie şi neautenticitate şi trimiţând direct către falsa problemă: ce fel de anterioritate este invocată aici? În virtutea aceluiaşi reflex anonim, profesorul onest de filosofie chemat să judece situarea în context a unui elev care încearcă să bâiguie aristotelic va căuta cu disperare să „întâlnească” măcar o frază cinstită despre anterioritatea logică, cronologică şi preferinţa nemărturisită a autorului pentru cea dintâi. Însă, precum în bancul nebunului cu sfoara, răspunsul cel mai surprinzător, cel mai dezagreabil, nu dovedeşte atât debilitatea raţiunii, cât superficialitatea examinării. Să rezumăm faptele.

Lumea antichităţii greceşti este structură ieşită din haos şi din necesitate, ale cărei momente privilegiate constituie surveniri de destin: κόσμος şi καιρός, împreună. În numele armoniei prestabilite, Aristotel teoretizează dubla cauzalitate, eficientă şi finală, trecând mişcarea de la potenţă la act într-o logică a desăvârşirii: τέλος, „scop”. Cuvântul politic dintâi sună astfel: „… ὁ ἄνθρωπος φύσει πολιτικὸν ζῷον… εστίν”: „anthropos [bărbatul grec liber matur cu stare] «omul» este potrivit firii / în mod firesc o fiinţă socială / a cetăţii” (Aristotel, Πολιτικά / Politica, 1253 a 1-5; I, 1, § 9).

„În chip firesc”, „natural”, adică în virtutea deplinei – şi specificei – putinţe de a fi. Înăuntrul cetăţii se împlineşte vorbirea noastră articulată, „simţirea înnăscută a binelui şi a răului”, precum din solul fertil grăuntele căzut face să crească planta matură. Menirea individului este statul, ceva care-i stă înainte nu doar în ordinea importanţei, ci şi în ordinea devenirii: ca „rost” şi „podoabă” a lui.

Anterioritatea valorică şi cronologică sunt una. În sens kairotic, teleologic, ceea ce stă la urmă vine de dinainte, fiindcă „a fost” îl pregăteşte pe „va să vină”. Momentul prielnic „decide” nu producând destin, ci aducând la prezenţă – manifestând – ceva ce „a fost scris” şi, drept urmare, trebuie să fie.

Eveniment epochal la propriu, ἀλήθεια – scoatere din uitare, „stare de neascundere” – reverberează în ambele sensuri ale cronologiei, semnificând trecutul şi rânduind viitorul: „Αὐτὰρ ἀκίνητον μεγάλων ἐν πείρασι δεσμῶν ἔστιν ἄναρχον ἄπαυστον, ἐπεὶ γένεσις καὶ ὄλεθρος τῆλε μάλ’ ἐπλάχθησαν… οὕτως ἢ πάµπαν πελέναι χρεών ἐστιν ἢ οὐχί”: „amarnic strânsǎ între graniţele ei, fiinţa este şi nu poate sǎ nu fie… nenǎscutǎ, nepieritoare… trebuie neapǎrat sǎ credem cǎ este întru totul ori cǎ nu este” (Parmenide din Elea, Περι φυσεως / Despre natură, VIII, 5-35); „κόσμον τόνδε, τὸν αὐτὸν ἁπάντων, οὔτε τις θεῶν οὐτε ἀνθρώπων ἐποίησεν, ἀλλ’ ἦν ἀεὶ καὶ ἔστιν καὶ ἔσται πῦρ ἀείζωον, ἁπτόμενον μέτρα καὶ ἀποσβεννύμενον μέτρα”: „aceastǎ lume, aceeaşi pentru toţi, n-a fǎurit-o nici vreunul din zei, nici vreunul din oameni; ea a fost întotdeauna, este şi va fi un foc veşnic viu, care dupǎ mǎsurǎ se aprinde şi dupǎ mǎsurǎ se stinge” (Heraclit din Efes, 30). Înainte şi după stau laolaltă în adevăr, dezvăluind eternitatea unei anume clipe.

Eroarea amintită mai sus trădează păcatul originar al modernităţii: dispunerea diacronică a unor fapte sincronice de discurs, după o definiţie „newtoniană” a temporalităţii. Iluminismul enciclopedic a redescoperit lumea sub forma unei naraţiuni liniare. Posibilitatea hermeneuticii vine, în fond, din această distanţă, deci libertate pe care ne-o luăm – calculând – faţă cu istoria deloc simplă a celor vechi. Aristotel invocă, în schimb, un Homer pe care nu-l ştie, nici vrea, tălmăcit.

Povestea „stării naturale” şi „contractului social” – în variantă „revoluţionară” – păstrează mărcile acestui timp matematic: este o ipoteză despre un mai demult pentru un după posibil doar prin consimţământul majorităţii. În succesiunea neutră a întâmplărilor, totul poate fi iarăşi imaginat, premeditat iară. Durata – uniformă, egală, obiectivă – se află la îndemână şi poate fi stăpânită. Rousseau rămâne un scandalagiu caraghios, dar ilustru: ὕβρις, şi aşa mai departe.