Ghemul (o fugă)

 

Dormi nani, dormi puişor,

Umbre se-adună-n pridvor,

Şi din grădină prin geam

Luna-ţi zâmbeşte pe-un ram,

Iată, nu-i nimeni pe drum,

Păsări şi flori dorm-acum,

Şi cântă-un greier de dor,

Dormi nani, dormi puişor,

Uşor, uşor. (Cântare din pruncia cuiva)

 

Basmul e o narațiune perfect liniară în care se evocă răstimpul infinit, sau eternitatea.

Spun iarăși povestea, doar pentru tine, așa cum s-a fost de câteva ori, unor clienți eșuați între pahare ursuze și mucuri boții de țigară. Îți cer să ai răbdare, o clipă sau două, ca eu să dau înapoi zilele, apoi să repeți după mine în gând, ocolind începutul, cuvintele care-ți par mai frumoase.

Locuiesc lângă piața Obor, într-un fim de Visconti, el făcând parte din decorul cu fum de la marginea străzii. Mi-l amintesc perfect, așezat în dreptul sobei cu gaz, sulițând fără chef dintre umeri aerul gros dinăuntru, dirijându-l cu mișcări vibratile. Își dezleagă greu limba, se vrea invocat, răspică vorbele și le lăbărțează, lăsând impresia că le mestecă bine.

Eu, tinere, zice, mă pricep să întorc omul pe dos ca pe-o mănușă, începând de la frunte. E darul meu. Eu m-am născut în altă viață. Știi tu ce-nseamnă să citești un trup?

Sunt foarte tânăr, pe-atunci. N-am habar de nimic. Nu știu că acum aproape un veac, într-o uliță deloc populară, el s-a născut dintr-o blândă mătușă. Nici dacă la naștere împlinise un an, sau zece. Îl privesc mai atent, câțiva meseni ciulesc într-o doară urechile, iar monologul lui se animă.

Am fost aici dintotdeauna. Știu fiecare căcăstoare, fiecare târcol, fiecare suiș, chipuri nenumărate, mai noi sau mai vechi, curți, garduri, streșini… Pe tine te-am cunoscut de cum ai deschis ușa, ești repezit și nefericit. Zic bine?

Mă-ntreabă de parcă n-așteaptă răspuns. Eu nu mă știu nefericit, pe atunci, așa că mă-ncrunt o secundă în mine. El râde. Nu departe d-aci se face un drum lat cât un fluviu, pe care ea trece și trece și… Nu-i bine așa, că asta vine mai după. Îl vezi pe prostul ăla care crește din bască? Și îmi arată, în dreapta, un ins mititel clipind funduri vii de borcan, salutându-ne. El știe să asculte, a învățat între timp să dea replica. Iar ea poate să tacă, ca nimeni altcineva. Minunat, tace. O masă pe jumătate ascunsă după tejghea, o biată femeie fără de vârstă, înfășurată în cârpe, care înghite în sec, tremurând. Mai ieri se opri pe la noi unul fraged, ca tine… Nu merge, chiar nu merge deloc, pentru că asta, puștiule, vine după. Odată, birtul era aproape pustiu, ca cum o insulă împresurată de noapte. Iar când venea cineva, pe nepregătite… Dar, până la urmă, zic bine ce zic?

Povestea încurcat, și i-am spus-o. Păru deranjat. Să fie din pricina spirtului? Pe geam, în afară, la buza nimicului, se-adună cristale de gheață. Îmi pare că totul începe să se rotească molcom, înainte de vreme. Curând, învârtindu-se, lucrurile din încăpere vor căpăta o consistență cremoasă. Un chicot adiere din trecut, ușor precum un căscat, plutește peste capetele noastre în direcția barului, se prinde-n mișcarea acelui prosop care mângâie aburul și cade în pieptul uscat al femeii betege de glas. În copilărie am visat un oraș mare ca o împărăție, iar în mijlocul lui, un loc ca acesta, unde alunec pe-o față de masă murdară și mă fac nevăzut.

Străbunii noștri, reia el tare, ca să mă trezească, trăiau de la stânga la dreapta, din sărbătoare în sărbătoare. Nu se puteau rătăci, pentru că viețuiau așteptând. Neprididind, răbdarea noastră se surpă. Noi, cei de azi, pizmuim paosul celor vechi, frământându-ne. Câțiva oameni singuri și-atât, într-o cameră scufundată, fiecare tăcere pocnind luminos într-o altă tăcere. Aș vrea să mă vadă rostindu-l în gând, redesenându-i pliurile feței. El se uită la ea, într-o parte. Chelnerul varsă pahare cu lapte, carași aurii, trecându-și ștergarul prin mine.

Prima oară a fost când am fost prima oară, iar ea mi-a ursit pârdalnice opuri. Închipuie-ți, mai încolo, strada cu tei înfloriți. Ea, sprijinită de-un zid, salutând trecătorii cu șoapte micuțe. Pui-de-curvă-golan-drogat, murmură ea, dar el, nu, draga mea, asta vine pe urmă, când ne-am aflat a doua oară m-ai oprit pur și simplu, întrebându-mă dacă, iar eu ți-am suflat că nu cred, că nu pot, că nu încă. Băieții de la terasă erau abia niște țânci și nici poveste să se-nfierbânte și nimeni, nimeni pe lume să te înfrunte.

Pământul s-a cutremurat de două ori, de la sine. Apoi a luat foc. Orașul împărătesc, din centru și până la margini, s-a fost umplut cu gloanțe, scântei, urlete, bâte, flori. Primele distrugeri ale ansamblului – un castel – au fost semnalate autorităților începând cu anul cutare. S-au scos cercevelele fereștilor, splendid lucrate în fier forjat, precum și alte decorațiuni din zinc și plumb de la acoperitoare și turnuri. Plăcile de identificare au fost smulse de persoane neidentificate. Arhiva și mobilierul de valoare, rămas de la foștii proprietari, au fost valorificate ilegal de indivizi lipsiți de scrupule. Utilajele, fabricate la Viena înainte de anii o mie nouă sute, au fost dezmembrate și vândute la fier vechi, cu toate că erau piese de o deosebită valoare pentru istoria tehnicii visului. Zece ani mai târziu s-au început demolări executate în grabă și fără autorizațiile necesare la unele corpuri de clădiri, dar și distrugeri deliberate provocate unor stâlpi și pereți ai construcției propriu-zise, transformând în ruină această mândră cetate al cărei trup mecanic a măcinat timpul și roadele câmpului. Pâinea, crescută-n cuptoare turcești, zăcea la răspântii, iar oamenii se închinau zilnic la ea. Noi eram peste tot, căutându-te.

A treia oară, sau alta, pașii ei păcălesc rămășițele ploii repezi de vară târzie. De mână-i atârnă o sfoară ș-atât, agentul mână discret traficul. De ce o sfoară? întreb și îmi răspunde simplu, pentru că n-are câne, de aia! mărunțelul rânjește, iar la capătul sforii, un ghem mare de lână pe care-l alintă mieluțu’ și-l știu toate mâțele străzii săltând jucăuș prin băltoace. La mese, băieții sorb bere acră la halbă, barosanul plescăie limba, scuipă cu scârbă-ntr-o parte, apoi se ridică și mă salută și încă nimeni nu moare, agentul îndeamnă fluviul pe roți, circulați, circulați, circulați, ea chițăie tandru în amintire, ferindu-și cu dosul mănușii gingiile goale. Cavoul familiei princiare din cimitirul ics nu a scăpat de distrugeri. În repetate rânduri acesta a fost vandalizat: literele aurite au fost scoase pe rând, ușile din aramă de la intrare au dispărut, iar cripta adăpostește mormane de gunoaie. Din decorațiunile interioare nu mai există decât urmele. Deși a murit în străinătate, familia primului împărat, cel care a ridicat fabrica, i-a pus pe piatra funerară, conform dorinței testamentare, următoarea inscripție: „Fondatorul primei mașini cu abur în industria română (una mie opt sute cincizeci și trei)”.

În noaptea de treisprezece spre patrusprezece mai, clădirea principală se fu pârjolită de-un foc provocat, stins după circa trei ore. Așa de aproape, oameni tăcuți alergând, bale de foc dănțuind în penumbre, adaugă el simplu și inutil, cu o oboseală anume, în odaia legănătoare am rămas abia opt, el, eu cu ea nemișcând, chelnerul adormit, cel cu bască făcând un ocol precaut către spate-mi, iar în colțul din stânga un trio de boarfe vechi și chipuri dospite care gustă stupoarea mea tinerească, paharele lăptii, aburul lustruit, cuțitul cu lamă subțire din palma-i mică. Visconti s-a născut într-o vineri și a murit într-o miercuri. Filmul, trecut pe suport digital, rulează la cinema Europa, fostă Miorița. Ninge. Alb, mai mult alb! urlă unul ce nu văzuse zăpada și plânge. Ți-am spus toate astea, îmi susură el, pentru că trebuia să le afli. Să nu mai vii aici, cum ieri, cum azi, ori cum mâine, întrebându-ne lucruri, stârnind otrava poveștii. Să treci și atât. Drumul, lat ca un fluviu, e încă acolo, femeia cu sfoara, agentul de la secția șapte dirijând liniștit traficul. Când ne-am găsit prima dată, erai pripit, ca acum.

Bătrânul se-ndreaptă alene din șale, își încheie haina, schițează un semn albastru de despărțire, dispare-n vâltoarea de-afară călcând apăsat. În clipa aceea, sau poate pe urmă, cât încă sclipește tăișul îngust, îmi zic că basmul e doar o istorie seacă în care se petrece eternitatea, răstimpul infinit. Camera de filmat se înalță cu politeță desăvârșită, prin liniștea stradei și prin ninsoarea turbată sună-n urechile noastre muzica de final:

În somnul tău ai deschis

Poarta de aur din vis,

Din prag te cheamă-un pitic,

Cu barba de borangic,

Vrea să-ţi arate-un răţoi,

Trei ursuleţi cu blăni moi,

Şi un motan vânător,

Dormi puiul mamii uşor,

Uşor, uşor.

 

(Să fii păstrat, în gând, fermecate cuvinte, ocolind grijuliu începutul?)

Anunțuri

Un răspuns to “Ghemul (o fugă)”

  1. Gavrilache Says:

    Imi place, totul e aproape perfect! Daca ai putea sa-ti pastrezi suflul pe „distante” lungi, daca ai avea forta sa construiesti nu un iglu ci un castel, daca ai ajunge sa fii impacat…

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s


%d blogeri au apreciat asta: