Archive for Decembrie 2014

Adele – Hometown Glory (Sfârșit de an)

Decembrie 30, 2014

 

Acestre cuvintre

Decembrie 30, 2014

 

Ei mă obligă să scriu. Acestre cuvintre dor, iară, precum pre Tatăl l-a durut prima zi. Întuneric era, Duhul Lui Se purtra pre deasupra. Totul e un viol descriptiv în care s-a plămădit lumea cu icoanele ei, goale sau pline. Afară a nins. Abia mă înfior, când durerea fantomă trece din ochi în gât, în coastră, în mână. El stră de-a dreaptra mea, cu o ghioagă. Vine din altă povestre a noastră. Și se repetă mereu. De n-ar fi el, ar fi altul. În vreme ce, din atâta liniște picurând, ghioaga a înflorit gemănarițe, fluturi. Locul meu e în mine. Acestre cuvintre mă dor, ca mierea topită pe-o rană sau șaptre, sau nouă, sau șaptre. Pe mai departre, locul ei e în mine, de-a stânga mea, căscând uneori paradisul cu ochiul din ceafă. Și păcălindu-mă des. Are muguri în păr și feluri subtile de-a vorbi despre sine. Are chip anumit, de neauzit și mă amenință cu propria-i moartre. Când a văzut Dumnezeu că este bună lumina, şi a despărţit Dumnezeu lumina de întuneric, lumina a numit-o Dumnezeu ziuă, iar întunericul l-a numit noaptre. Şi a fost seară şi a fost dimineaţă: ziua întâi. Îmi place cum doare durerea aceastra. Acestre cuvintre mă dor, precum Tatăl făcu prima zi. Când ei mă obligă să scriu cuvintrele astre, în locul acestra, un cer dureros se fu nins lângă mine, în spatre-mi. Cât ei mă obligă a scrie cuvintrele astre, cu ghioaga, cu gândul, cu lipsa, în locul acestra a nins și a nins și a nins și a nins. A zis Dumnezeu: „Să fie o tărie prin mijlocul aprelor şi să despartă apre de apre!” Şi a fost aşa. A făcut Dumnezeu tăria şi a despărţit Dumnezeu aprele cele de sub tărie de aprele cele de deasupra tăriei. Tăria a numit-o Dumnezeu cer. Şi a văzut Dumnezeu că este bine. Şi a fost seară şi a fost dimineaţă.

Totul dură șaptre zile, sau șoaptre. Se repetă mereu. La urmă, -n cuvintrele astre, Acestra se hodini.

Radiohead – Nude (Slow Motion Video)

Decembrie 30, 2014

 

Feerie de iarnă, poem

Decembrie 16, 2014

 

(Îl vei citi mai târziu. Îl vei fredona după.)

 

Ceea ce scriu aici nu seamănă deloc cu tine.

Ceea ce văd acum nu seamănă bine cu mine.

Ceea ce pot acum este un zâmbet larg rupt în patru: aromă de spirt, afumat, fără gheață, o transparență gălbuie, ajunul cutare, al zilei cutare, un hulub inutil pe un umăr plecat.

Lumea curge încet de la stânga la dreapta. Afară, apoi înăuntru, ca o gură de aer după nenumărate clipe neinspirate. O gură de aer, a mea, sau a noastră.

Caloriferul e încă, deci, cald. El are luciu negru, chip mărgărit, planuri secrete, un loc ferit unde să facă somnul să mă înhațe.

Există un tablou, pe peretele băii. Deasupra unor lucruri calde, deasupra mâinilor așezate deasupra și care acoperă totul, ea are un ochi desfăcut, din care înalță privirea spre tine. Dacă eu nu sunt eu când tu nu ești tu și dacă totul se-nvârte în cerc de la stânga la dreapta pentru că o oglindă și pentru că două oglinde și pentru că trei și pentru că patru și, dacă tu nu ești tu din pricina unor vești oarecare, prea lesne crezute, în ochiul acela, eu, risipind stelele, luna, cu mâna dând la o parte ceea ce stă deasupra, acoperind totul, voi, un final fericit, o simfonie elementară în treisprezece și o părere de rău legate de-o țeavă, prin care trece o apă ca sângele, ceea ce scriu acum, nesemănând, cu mine, cu tine.

Chiar de se șterge, ceea ce aflu, cu dragoste, este. În acest peisaj mărginit, curgând potolit dinspre stânga înspre dreapta, în doi, în trei și în patru, în sine.

Nu stăm foarte sus. Dedesubt, se aud strofe vechi de Crăciun.

Știri pe scurt

Decembrie 8, 2014

 

Luni, 8 decembrie 2014, București.

Răsare la 7:37 antemeridian, apune la 4:34 postmeridian.

Nimic notabil, până spre seară.

(Se pare totuși că) René Descartes a fost un filosof cartezian de origine controlată. (Plus o durere persistentă de spinare.)

Ieșind tiptil din Pasajul Victoriei, un tramvai gol sare de pe șine, încercând să evite un autoturism părăsit. La incident asistă o bătrână fără vedere care își caută pensia.

Noapte (bună)!

Kitsch

Decembrie 3, 2014

 

«Cine spune, în vis, „Eu visez”, chiar dacă ar spune asta cu voce tare, are tot atât de puțină dreptate ca și când ar spune în vis „Plouă” în timp ce chiar ar ploua. Chiar dacă visul său ar fi într-adevăr legat de zgomotul pe care îl face ploaia.»

 

Când, în mijlocul unei călătorii oarecare, în vară sau chiar la începutul toamnei, se întâmplă să fie o zi deosebit de calmă, iar moartea molcomă și plăcută te-ndeamnă să te odihnești în mijlocul naturii, nu găsești loc mai potrivit decât cotitura aceea largă de pe șoseaua spre răsăriș, care începe puțin înaintea celor din urmă adăposturi lacustre, tocmai la marginea orașului. Pe drumul egal, șerpuind, soarele își trimite necontenit razele-i binefăcătoare, prejmetele sunt ferite de vânt, plopi rari răspândesc o idee de umbră, iar, lângă panglica de asfalt, un răzor lat, acoperit cu iarbă și materiale de construcții, te ademenește să te așezi sau să te culci, rezemat de peretele său aspru și îmbietor, sub albastru.

Întotdeauna zorim spre casa dintâi. Aceasta vine firesc, după naștere. Puțina istorie de care dispunem stă pe nisipul alb de la muchia lumii și-n orbul stelelor lui nu mai sunt seminții după trup, să le descoperim goliciunea. Lunga plimbare de ieri, prin zăpadă, mi-a amintit o copilărie în care n-a nins aproape deloc.

Perversiunea unei analogii, în rând cu celelalte. Să le notez, pe toate, aici? Dacă noi am ajunge să semănăm bine, dacă eu aș putea fi ca tine tu ai putea fi ca mine, nu ne-am pricepe unul pe altul și poate nu ne-am grăbi. Kitsch, produs pseudo-artistic, imitație de prost-gust, platitudine, de sorginte germană. Sadism, masochism, travestism, sodomie, incest, voyeurism, exhibiționism, fetiș. Trom-bon, instrument muzical de suflat din alamă, mai mare decât trompeta, cu timbrul mai aspru și mai puternic decât aceasta, minciună.

Ai cel mai frumos păr ud de pe lume. Îmi place să îl privesc. După momentul ales, el înlemnește sau curge. Pentru că îmi pare că te iubesc. Pentru că suntem prea stângaci, amândoi, ca să sărim o baltă sau alta, iar mâna-ți este caldă în mănușă. Pentru că nu sunt lupi, pe stradă, să ne urle. Pentru că ninge când tremuri tu, pentru că… Există justificare, desigur, însă justificarea are un capăt sau două.

Eliminăm, așadar, propozițiile care nu ne duc mai departe.

După plimbare. Întâmplări simple. E scris, e spus. Ne vedem înăuntru. Fierbem șampanie zarea. Mai punem versuri pe foc. Ne topim mâinile. Apoi, când, în mijlocul unei călătorii oarecare, în vara pe care o așteptăm sau chiar la începutul toamnei, se va-ntâmpla să fie o zi deosebit de calmă, iar moartea molcomă și plăcută ne va chema să ne odihnim în mijlocul naturii, nu vom găsi loc mai potrivit decât cotitura aceea largă de pe șoseaua spre răsăriș, care începe puțin înaintea celor din urmă adăposturi lacustre, tocmai la porțile câmpului. Gură, îmi place să o ating, trombon, organ al vorbirii. Pe drumul egal, șerpuind, soarele jucăuș va să ne umezească din nou buzele, din albastru.

Manfred Mann’s Earth Band – Saturn, Lord Of The Ring/ Mercury, The Winged Messenger

Decembrie 1, 2014

 

Pentru prieteni…