Archive for Noiembrie 2014

Zgomot orb

Noiembrie 30, 2014

 

„203. [Tot1 ce considerăm dovadă indică faptul că Pământul a existat cu mult înainte de nașterea mea. Ipoteza contrară nu are niciun fel de confirmare.

Dacă totul vorbește în favoarea unei ipoteze și nimic împotriva ei, este ea în mod obiectiv sigură? Ea ar putea fi numită astfel. Dar este ea neapărat în acord cu lumea faptelor? În cel mai bun caz ea ne arată ce înseamnă «a fi în acord». Ni se pare dificil să ne-o închipuim falsă, dar și să-i dăm o utilizare.]

Căci în ce constă acest acord dacă nu în faptul că ceea ce este dovadă în aceste jocuri de limbaj vorbește în favoarea propoziției noastre? (Logische Philosophische Abhandlung)”

M-am hotărât să aştept. Iată secretul reuşitei, mi-am zis, având înainte zilele de ieri şi alaltăieri, cu țignalele lor şi mişcările lor sacadate. Ce va să fie când or să străpungă întunericul umed în care mă aflu? Probabil, nimic. Aceeași lupă mică va să se afle în centrul universului nostru, sub coșcoveala acelorași ziduri aceleași ființe ciripitoare or să se-nchine la ea. Până atunci, îmi mai torn un pahar și inventez, dezmierdând, împrejurimi cunoscute. Cărți, praf, televizor, mătăsuri, pește, birou, insectar, carton, telefon, boschetar, cutii, ghetre, cuier, frigider, mațe și piele, comodă, dulap, tu, în mai multe bucăți păturite în patru, pat, caneluri călâi, noptieră, humă de-a latul, coș, mere, chiuvetă, aragaz samus cu două ochiuri, țevi, miros de cafea proaspătă, scaun, spate, eu, masă, mână, pahar, analize, fereastră. Afară, pe sticlă, furnicile și-au uitat rostul lor, precum roiul de muște care îmi bâzâie-n creier. Vasul de toaletă susură vag, pe ușa băii cuvântul „silă” se preschimbă în „milă”.

M-am hotărât, deci, să amân. Iată secretul bunei cuviințe, mi-am zis, având alături singurătatea de ieri, care m-a izbit prima. O zi obișnuită de vineri, noiembrie cutare. Legănam planuri dulci, întâmplări cu cuțite, dar m-a furat repede un somn fără vise. Am tulburat așternutul cu o suflare sau două și am tăcut mâlc despre toate, amintindu-mi cum dragostea se repetă prin fum la o cinzeacă de trandafiri patru, entuziasmul tău ușor resemnat când ne-au împresurat politețuri și vite, absența elevilor mei, apoi, cam fără legătură, cântecul omului gri în intersecția flancată de șanțuri. Lăsați, voi, muște, copiii să vină, să le arăt soarta animalelor mici! Ei sunt, încă proaspeți, în bănci, fremătând. Dacă dispar acum, chiar acum, nu se întâmplă nimic. Repoșuri rizibile scuipate razant spre perete prin aerul îmbâcsit, priviri aninate de clanțe, pagini rostite molcom în gol, ceasuri șapte, vulturi crucificați, cercuri bătute în cuie, miros de grătar, foame, sete, picamere, litere, peste o coajă rece și-un miez răsfiert de pământ. Cum să plasezi o marfă pe care n-o vrea nimeni? Cum să pitești un început de iubire într-o problemă de logică? Avea ochii verzi sau albaștri? De ce te porți mereu ca o paiață din veacul al optsprezecelea? De ce-ai rămas așa, pironit locului din pricina mării? Și dacă totuși tu, înainte sau după, n-o să mai fii, atunci străzile-nguste cu nume de fete, pe care urmează să trecem…? În dimineața zilei, temperaturile au căzut.

Alaltăieri a sosit pe nepregătite, fiindcă eram deja adormit. Aflând, pe la șase, că îmi e bine, am știut cât de mult căutam să trăiesc. Această preferință, sunt sigur, n-am să o lămuresc niciodată. E joi, e seară, puțin mai cald decât la amiază. Se calcă fiecare centimetru pătrat de asfalt. În drum spre consult, lângă semaforul cutare, mă gândesc o secundă la tine. Copii au venit și s-au dus. La urmă, îmi spun, bâjbâind, încurcându-le, o să adun poate filele astea și-o să te țin iarăși în brațe, după ce te-am ucis.

1 Pasaj șters cu o linie (n. ed.).”

La cine…

Noiembrie 12, 2014

 

1

Diverse feluri de a te duce. Stângace feluri de a pluti. Funii pe case abia luminate și limbi ca de foc răsucind cântece. Cerul pe patru picioare, cu trompă și colți, un elefant roșu într-o batistă curată, brodată cu fir de argint.

 

2

Am fost deseori fericit, închipuindu-mi răpuse lucruri. Orașul meu adoptiv, ferestre închise, capete, dinți mișcându-se repede dinapoi înainte. Iubita, a doua, strângându-mi dureros încheietura mâinii, spre noi țâșnind desene din asfalt. Nu pot citi nimic. Țin încă vorbe ușoare pe ochi, netulburate zăpezi dintr-un apus liniștit. Mulțumesc publicului, cu fix o treime de gură. Așez, furiș, o filă udă peste o frunte care îmi seamănă bine.

Din răscopilărie

Noiembrie 3, 2014

 

Nu e o dată anume, din câte știu. Sau e, dar nu mai pot să gândesc matematic, deși mi-am păstrat obișnuința adunării scăderii din numere mari. Nu-mi place să vorbesc despre asta. În orice caz, mă aflu aici, târându-mă ca melcul pe un perete cu litere, în jurul bisericii Sfântul Gheorghe, la ceas. E seară. Vin din Constanța, patruzeci și patru de grade și unsprezece minute latitudine nordică, douăzeci și opt de grade și treizeci și nouă de minute longitudine estică. Locul nașterii mele. Acolo începe marea, iar la capătul mării și furiei ei se află, desigur, capătul lumii. Lumea se termină într-un soi de pustiu și așa mai departe. Nu vreau să spun mai mult despre asta.

E seară. Aproape noapte. După vecernie, cad fluturi din lămpi și se sparg. Asfaltul străluce unde și unde, când dai la o parte frunzele moarte, umbrele pomilor indecent desfrunziți, turla, noroiul, șinele de tramvai, chipiul unui vatman singur, grămezi de piatră cubică, cârpe mai mult căcănii, sticle de șampanie goale, pahare de plastic, seringi de unică folosință, flautul fermecat al lui ăsta, pe Tom Waits, noroiul, turla, casele din jur, ultima cursă – până rămân doar stâlpii cu tărtăcuțe și ceasul cu limbile aurii, iar tu privești totul, chiorâș, dintr-o parte. Ce răstimp liniștit! Nu e nimeni. Chipuri se scurg pe parbriz, printre litere. Mi-au trecut în dosar elegii cu o mie trei sute de versuri pe care nu le-am scris încă. Nu-mi pasă. Mama m-a învățat să împung lumea noastră cu degetul, cât ea zace încă acolo, ca o bucată mare de gelatină. Mama avea dreptate, dar atât despre asta.

E noapte. Refugiul e gol. Cine naiba e Alice și unde-i Țara Minunilor? Vin din Constanța, patruzeci și patru de grade și unsprezece minute latitudine nordică, douăzeci și opt de grade și treizeci și nouă de minute longitudine estică. Dacă dai la o parte…, rămâne… Îmi aprind o țigară, uitând cu deșăvârșire că m-am lăsat de fumat. El oprește o clipă, deschide ușa din față și mă întreabă de-a fi sau a nu fi. Da, îi răspund. Sigur. Apoi mă târâi spre casă, în urma tramvaiului, pe un perete neted cu litere.

Cake – Short Skirt/ Long Jacket

Noiembrie 1, 2014

 

Cake – Frank Sinatra

Noiembrie 1, 2014