Archive for Iunie 2014

Mamulos

Iunie 29, 2014

 

Linişte de doi bani, râncedă şi fierbinte, între semenii mei, în autobuzul cutare trecând pe strada cu duzi, prin dimineaţa ploioasă de iunie. Înghesuiţi laolală într-un mic câmp de maci duhnind a cadavre, ne-am îmbibat unul de celălalt şi ne vorbim ca şi cum ne-am cunoaşte de-o viaţă.

– Cobori la prima?

– Nu, dar poţi trece prin mine…

Mă aflu chiar lângă uşa din faţă, imponderabil aproape. Până la capătul locului strâmt dintre scaune, inimi bătând, foieli nervoase și reținute, ochi lăcrămoși ascunși după pleoape sau țâșnind din orbite în sus, în jos, într-o parte. Dud după dud după dud. Plouă mărunt, insistent. Cineva a mișcat, s-a oprit, apoi a mișcat iară. Oase moi strecurate în trupul meu, parcă cerându-și scuze. Nu mă mai dau jos azi. Mă legăn așa, spre ultima cursă…

– Ce mama mă-sii…?! Unde te-ai ascuns, mă?

Râsul isteric de fumător bătrân mă bate pe umăr și-mi activează brusc vederea din ceafă. E îmbrăcat în zdrențe, are în jurul gâtului un batic sângeriu cât o flamură. Priviri sticloase cată ceva între pomii de-afară.

– Te-oi fi suit în Oltcit, fir-ai al dracu’! Ce cauți, mă, aici, printre noi?!

Clădiș de crengi picurând, apoi încă unul. Cineva și-a dres glasul. Circulând liber pe dinăuntru, esențele noastre feminin masculine se întrepătrund într-un fluid vâscos, insipid, incolor. Mă holbez fără chef la decolteul cucoanei din față și ea mă ignoră fără pic de rușine. Plouă tare cu ape, cu frunze, cu dude.

– Mâinile sus, Hristoase, te-mpușc! Paștii și Dumnezeii, nimeni nu mișcă! Mie nu-mi trebuie El, mie să-mi dați pe Mamulos!…

Râsul se-aude, nestăvilit, preț de mii picuri brăzdând diagonal sticla. Nimeni nu mișcă, într-adevăr, cercând zadarnic să cearnă ropotul ploii de freamătul inimii.

Mă vărs în stradă, la prima. Cât mă adun din ud, strada se umple iarăși cu măști femeiești, bărbătești, pe care norii aștern dantele de apă. Mă uit buimac împrejur și-mi pare rău să nu remarc acel Oltcit alb, model optzeci și șapte.

O zi din viaţa lui Brusli (farsă)

Iunie 29, 2014

 

Pe mine mă cheamă Brusli. Ştiu karate. Adică nu, sunt expert, sunt ka-ra-tist. M-a învăţat odată frate-miu, care e mai mare, şi care ştie şi el de la un pretenar care s-a lăsat demult de arta asta şi s-a făcut guru în bodega aia de vizavi de Şcoala sportivă.

Cât despre mine, sparg tot, care va să zică. În fiecare dimineaţă, când mă trezesc, îmi troznesc degetele, pe puţin douăj’de minute. P-ormă deschid larg ferestrele, uşa de la frigider, să se facă răcoare, şi respir adânc până mă liniştesc. Dup-aia mă reped ca pitbulu’ la uşă. Rup în bătaie tot ce prind, ăsta-i planul. Belesc babele căcăcioase care-mi stau în cale pe holurile blocului Meu. Ăsta-i planul! Deschid uşor uşa. Uşa scârţâie. Toate baborniţele se sperie şi-o tulesc.

Mă întorc dezamăgit în casă… Azi, canci, care va să zică. Dansez îngereşte vreo juma’ de oră. Pe urmă mă culc la loc.

Am o prinţesă cu doi ani mai mică. Care va să zică, ea mă iubeşte, iar eu o iubesc. Între noi, lucrurile sunt simple. Pe la doişpe mă fluieră insistent din faţa blocului.

– Hai, băi, iubi, mişcă-ţi curu’ spre plajă!

Eu sunt cheaun de somn. Nu mi-l mişc, nici de-al dracu’. O-njur. Doar o iubesc sincer, ce mama mă-sii!

Ea urcă în trombă până la patru şi-ncepe să-mi care ca nebuna picioare în uşă. Mă scol. O-njur în gând. Deschid. O-njur cu voce tare. Ea mă iubeşte cu pasiune. Sare la gât, să-mi scoată ochii. Eu îi răsucesc binişor mâinile la spate şi-o ţin aşa până se calmează, strivind-o în menghina mea herculeană. Tehnica asta o impresionează întotdeauna. E moale de tot, o simt! Îi pun mâna pe cur, o sărut. Limba, ah, limba, ah…

– Limba, ai grijă la limbă, Bru, fire-ai al dracu’!

Râde. Eu îi pun mâna pe ţâţe, ea râde. Eu o iau frumos pe sus şi-o duc fix către camera mea, ea râde în continuare, din ce în ce mai tare. Aşa, fiţoaso, râzi, futu-te-n cur, râzi că vezi tu acuşica! Părinţii mei sunt la serviciu, mi se pare…

Ora trei. Suntem în drum spre plajă. Rup, rup tot! Tot am spart…Cerul e perfect albastru. Soarele e rotund ca un pepene. Sunt încins ca un cazan de ţuică şi plin de sus până jos cu muşcături care mă ustură. Metafizică – zero. Marş, fire-ai al dracu’!

Abia-mi mai târâi picioarele. Mă opresc, privesc dispreţuitor, drept în jos. Dedesubt mi se întinde o plajă mai largă ca niciodată, fierbinte ca o plită. Marea s-a retras din faţa mea. În jurul meu, până şi şopârlele gâfâie. Cobor. Fiţoasa a rămas în urmă şi-njură. Mi-e prea lene să-i răspund. Un val de aer cald mă izbeşte în faţă. Prosoapele tremură, ca nişte biete petice de hârtie stârnite de vânt. Bikinii fâlfâie, fustiţele fâlfâie, totul fâlfâie. Mie mi se fâlfâie de tot. Văd roşu înaintea ochilor. Miroase a prăjeală. Ah, Marilyn, ah, fata…

Aliniaţi la marginea deşertului, pretenii mei arată ca nişte cârnăciori blegiţi care asudă. Trec în goană pe lângă ei, săltând în urma mea tone de nisip. Urlete, gemete, fluierături, proteste. Fiţoasa mă strigă din spate. N-am timp, mi se rupe. N-aud nimic, nu bag nimic în seamă. Plonjez. La dracu’, mă pomenesc gândind undeva pe la mijlocul saltului, da’ marea asta parcă e prea mică!

Cad. Mă scufund. În adânc, tot mai adânc… Într-o baltă neagră/ patru ochi luceşte./ Ce să fie, Doamne?!/ Ochii la doi peşte. M-am dus dracu’, îmi zic, şi-apoi mă întunec. Şi încă n-am bulit pe nimeni pe ziua de azi…

Am fost în iad şi-napoi. Baltă împuţită! Ce gust sălciu mi-a lăsat în gură! Deschid cu grijă un ochiometru care zvâcneşte în toate părţile, de parc-ar vrea să-mi zboare din tărtăcuţă. Lumea s-a strâns în jurul meu ca la filmare. Uşcheala, tâmpiţilor, că nu-i nimic de văzut!

– Ce-ţi veni, bă, fraiere, să te-arunci în băltoacă ca focile?! mă-ntreabă cineva.

Încerc să focalizez pe dobitoc şi simt cum lunec încetişor afară din peisaj. Dacă mă mai scol d-aci vreodată, i-am mâncat…

Când mă trezesc de-a binelea, descopăr că am o căpăţână destul de limpede. Da, ochii mi se mişcă acum aproape simultan. În schimb, gura mi-e plină de alge cu gust de rahat. O javră de pudel mă linge regulamentar peste nas. Trebuie să profităm din plin de chestia asta… Mă ridic brusc într-o rână şi scuip. Fără să mă uit. Taman pe cearşaful de-alături. Curat ghinion, nu-i aşa? Pe naiba, totul e calculat! Javra se trage doi paşi în spate şi mă latră de mama focului. O iau frumos de ceafă şi-o zvârl cale de vreo cincizeci de metri, în apǎ. Cucoana obosită de lângă mine (stăpâna, pasămite) sare ca arsă pe cele două labe elefantine pe care le are în dotare şi mă măsoară cu un aer bovin-indignat. Eu îi admir serios flegma bogată dintre ţâţe. Fiţoasa s-apucă să râdă ca proasta, ceea ce mă excită la culme. Ce-ai, fă, ce nu-ţi ajunge? O articulez scurt, cu o mişcare precisă de dreapta care reverberează până-n barăcile pustii de sub deal. Cucoana o ia voiniceşte la fugă, într-o direcţie necunoscută…

Plaja s-a golit de lume. Peste deal, soarele rotund ca o rodie îşi varsă ultimele bale chihlimbarii. Metafizică, zero. Pumni, cât încape. Marş, fire-aţi ai dracu’! Undeva, foarte departe, o rochie înflorată mai fâlfâie încă între două picioare tremurânde de elefant pitic. Fiţoasa plânge pe ruptelea lângă mine. Nu pup eu disco nici în seara asta. Dar nu face nimic. Am trăit prea destul pentru o zi. Am fost în iad şi-napoi. Am învins. I-am spart. Haide fata, taci cu tata! Ce ziceţi, băieţi, ronţǎim o berică?

Poeme verzi

Iunie 24, 2014

 

Ea râde, noi râdem, voi râdeţi, ei râd,

Repetând punem lacrimi în fiecare cuvânt,

Bălţi vii ochi verzi lumea e minunată pe strada goală,

Cerul e iarăși sus, înnecându-ne, iar dacă actriţa n-ar fi atât de frumoasă am râde,

Iar tu, evgheni, ai trece nepăsător prin fiece umbră asemenea ţie…

 

Domnul X

 

Acum, se vede parcă mai orb zarea lumii,

spinarea domnului X, cocoșată sub becuri,

bărcile, frigul,

noi lângă noi lângă noi,

nefiind cei ce suntem, ci fiind, asemenea ploii,

capete dinspre pod, iubire într-un butoi mare,

ochi în priviri și

domnul acela călcând o apă în silă, căscând,

noi între noi între noi,

nefiind cei ce suntem, ci fiind iertaţi, asemenea ploii,

capete dintr-un pod care este, iubire-n blid gol și pe margini

ochi către ochi flămânzind,

prin priviri languroase, se vede parcă mai orb raza lunii,

spinarea domnului X, bărcile, frigul.

 

California

 

Tu, în soare,

Acolo unde soarele nu se termină niciodată,

Izbind în ochii mei,

Cu un strigăt,

Tu, în soare,

Acolo unde soarele nu are capăt,

 

Tu, în soare, cu flori,

Acolo unde soarele nu are apus,

Vii spre cerul acesta de portocale,

 

Spintecând aerul, ridicând frunzele,

Duhul motric, prăfos, luminat,

Pulsând în sandalele tale,

 

Lumile noastre seamănă,

Pentru că noi semănăm, linişte,

La marginea câmpului,

Eu, California,

Tu, în soare

 

Poemul cu lună

 

Încep să uit,

încep să uit

începutul.

Unde e casa mea,

unde e scaunul

pe care am stat?

Unde e masa cu picioare de ţap

la care am spus eu ţie

cuvinte?

Prind rădăcini alătu-mi, iată-mă, stins în mine,

preţ de-o ţigară, luna coboară în bălţi,

e timpul.

Încep să uit,

încep să uit,

începutul.

 

Flori de cireș

 

Mă tot duc, mă

tot strâng

în acel loc viran dintre

mine și tine.

Tăcerea mea are

cuvântul verde

în ea.

Ne cunoaștem de mult,

în fiece baltă-ți

văd chipul.

Iarba miroase

a stropi de lumină,

pomii răsar

flori cireșii

aproape perfecte.

 

Elegie tu-eu

 

Vezi trandafirii din gând

rămânând

în inima lor răvășită de ploi

pe pământ.

 

Sunt o bucată de nor

care strigă

din urme de pași pe petice moi de verdeață

călcând.

 

Orașul vechi

 

Oraşul cel vechi mi-a fost odată străin. Prin fructe răscoapte, ferestre căscate şi coşuri de fum te-am auzit povestindu-l, casă cu casă.

De mă iubeşti, ascunde-mă undeva. Departe de soarele ăsta, ca fiecare cerşind o atingere, eu am să te voiesc încă.

Totul

Iunie 8, 2014

 

Astăzi, ascundem lumii cuvinte – pe care le îngropăm adânc în ureche.

Mâine, aceleaşi cuvinte ne-or fi tăinuite – spre răsbucuria auzului lor.

Din vreme în vreme, o luăm de la capăt – şi-atunci

nimic nu apare în gând mai frumos decât şuierul

şuierul vântului…