Omul pe care

 

Există prea puţine poveşti şi încă mai puţine metafore. Joacă o clipă prin creier, pocnesc, iar cele frumoase lasă în urmă o lumină palidă, inutilă.

Omul pe care l-am cunoscut clipeşte des, chiar dacă soarele nu străluce. Când trec pe strada…, îmi taie sprinten calea, sau pur şi simplu mi se agaţă de umăr, interesându-se: „Zic bine ce zic?!” Aşa merg lucrurile, bag seama, prin partea aceea de drum – mai degrabă valsând poticnit. Îmi pare firesc să fiu pironit locului de o mână şi îmi pare firesc să încep dansul care se termină mereu cu o scuză. Pe toată lăţimea asfaltului, maşini gâfâie, fumegă sau nechează. Papucii lui scârţâie. Se lasă seara, după un orar aproximativ.

El scuipă întrebarea şi tace. Are cam cinci picioare jumate, e slab ca un băţ şi îmi ghiceşte fiecare mişcare cu o sublimă limbă portocalie întoarsă spre cerul gurii. Trotuarul, suspect de curat, reflectă inerţia urechii, incapacitatea vorbelor de a mişca aerul. Ceva mai încolo, studentul Raskolnikov chefuieşte cu şampanie caldă. La revoluţie, a ars tot. Femeia era în casă. Aşa mi-a spus prima dată, dar eu sunt sigur că scena s-a petrecut un an mai târziu, în ajunul Crăciunului. Un foc minunat a aprins până şi golul ferestrelor. Iar cineva a zis: „Bucuraţi-vă, căci zilele omului nou s-au sfârşit şi ziua Domnului va să vină!” Era o glumă. Când l-am întâlnit, mai târziu, mortul acela uitase să moară.

„Zic bine ce zic?!” Întrebarea rămâne cumva suspendată sub coroana copacilor, cât mintea-mi coboară spre poalele gâtului. Dacă aş şti să-i răspund, s-ar deschide o rană taman prin mijlocul lui. Buzele-i freamătă din tot trupul. Lumânări, becuri şi pocnitori, pe trotuarul albastru, suspect de curat. Patru cuvinte simple, repetate în gând:

N-am aflat niciodată nimic în plus despre tine.

N-am fost niciodată pe strada…

N-am vegheat niciodată un rug.

Am văzut fericirea îndărătul acelui clipit şi ea m-a lovit în moalele capului.

Mireasma de carne arsă urcă în aerul rece cu dumnezeul roşu din ea. Şampania are gust de pişat. La reverul jachetei s-a prins un capăt de aţă alb ca o rază de lună. Jenă şi linişte. Prea puţine poveşti. Îl simt obosit. Trec. Am trecut! Calc o sută de paşi. Mă întorc. În spatele meu nu e nimeni.

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s


%d blogeri au apreciat asta: