Archive for Martie 2014

Omul pe care

Martie 9, 2014

 

Există prea puţine poveşti şi încă mai puţine metafore. Joacă o clipă prin creier, pocnesc, iar cele frumoase lasă în urmă o lumină palidă, inutilă.

Omul pe care l-am cunoscut clipeşte des, chiar dacă soarele nu străluce. Când trec pe strada…, îmi taie sprinten calea, sau pur şi simplu mi se agaţă de umăr, interesându-se: „Zic bine ce zic?!” Aşa merg lucrurile, bag seama, prin partea aceea de drum – mai degrabă valsând poticnit. Îmi pare firesc să fiu pironit locului de o mână şi îmi pare firesc să încep dansul care se termină mereu cu o scuză. Pe toată lăţimea asfaltului, maşini gâfâie, fumegă sau nechează. Papucii lui scârţâie. Se lasă seara, după un orar aproximativ.

El scuipă întrebarea şi tace. Are cam cinci picioare jumate, e slab ca un băţ şi îmi ghiceşte fiecare mişcare cu o sublimă limbă portocalie întoarsă spre cerul gurii. Trotuarul, suspect de curat, reflectă inerţia urechii, incapacitatea vorbelor de a mişca aerul. Ceva mai încolo, studentul Raskolnikov chefuieşte cu şampanie caldă. La revoluţie, a ars tot. Femeia era în casă. Aşa mi-a spus prima dată, dar eu sunt sigur că scena s-a petrecut un an mai târziu, în ajunul Crăciunului. Un foc minunat a aprins până şi golul ferestrelor. Iar cineva a zis: „Bucuraţi-vă, căci zilele omului nou s-au sfârşit şi ziua Domnului va să vină!” Era o glumă. Când l-am întâlnit, mai târziu, mortul acela uitase să moară.

„Zic bine ce zic?!” Întrebarea rămâne cumva suspendată sub coroana copacilor, cât mintea-mi coboară spre poalele gâtului. Dacă aş şti să-i răspund, s-ar deschide o rană taman prin mijlocul lui. Buzele-i freamătă din tot trupul. Lumânări, becuri şi pocnitori, pe trotuarul albastru, suspect de curat. Patru cuvinte simple, repetate în gând:

N-am aflat niciodată nimic în plus despre tine.

N-am fost niciodată pe strada…

N-am vegheat niciodată un rug.

Am văzut fericirea îndărătul acelui clipit şi ea m-a lovit în moalele capului.

Mireasma de carne arsă urcă în aerul rece cu dumnezeul roşu din ea. Şampania are gust de pişat. La reverul jachetei s-a prins un capăt de aţă alb ca o rază de lună. Jenă şi linişte. Prea puţine poveşti. Îl simt obosit. Trec. Am trecut! Calc o sută de paşi. Mă întorc. În spatele meu nu e nimeni.

O istorie fără nume

Martie 9, 2014

 

Fiindcă avem de-a face cu o istorie inversă,

iată un fapt credibil petrecut asearǎ, pe la orele douăzeci şi unu:

„Şi totuşi ce văd eu, de la această fereastră, în afară de nişte pălării şi paltoane, care pot foarte bine să acopere doar spectre sau simulacre de oameni care nu mişcă decât sub acţiunea unor resorturi?”

Micul corăbier descartes măsoară lung ceaţa albă de-afară prin acea lupă de buzunar pe care i-o făcuse cadou maică-sa. Iar maică-sa se pregăteşte să moară.

Taman de pe cornul înalt al lunii, Ioana priveşte totul. „Pentru omul acesta, îşi zice ea, a gândi înseamnă, a se întreba pe el însăşi, dacă cea ce crede că este adevărat, chiar este adevărat şi cum justifică asta… Formele principale ale gândirii sunt pentru el situaţile când se gândeşte la ce a spus şi ce a vrut să spună… o altă formă fiind atunci când se îndoieşte, sau când există dificultăţi în ce a spus… Corpul descris de el este un corp (vizibil, palpabil) fără de care nu poţi trăi ca fiinţă ce are nevoi de a bea, de a mânca, de a comunica. Dar te poţi gândi că atunci când mori nu mai contează trupul (corpul), adică nu mai ai nevoie de el, o să fie doar spiritul care nu îl mai poţi hrăni… Dar revenind la cel viu, cel palpabil, pe care poţi simţi durere şi suferinţă… Dacă stăm să vorbim ce este acela un corăbier, el se ocupă cu manevratul şi îngrijitul vaporului. Ceea ce face şi cu ce se ocupă putem spune că este adevărat. Toată treaba care o face pe mare cu vaporul, este adevărată, dar sunt şi chesti de care nu suntem sigur, unde nu avem cum argumenta. Cum că acesta, o face din plăcere sau obligaţi, dacă plimbarea pe mare este o experienţă reuşită pentru el sau nu… Corăbierul este o fiinţă cugetătoare, lucru dovedit şi palpabil…”

Aceasta fu o discuţie despre adevăr şi milă.

O lacrimă se prăvăli peste noi, ca un bulgăre de zăpadă. Un felinar scârţâi.

Apoi se semnară, fiecare în felul lui.