Moartea povestirii

 

La ce bun? se gândea el, adulmecând aerul simplu al dimineţii. La ce bun să intri în legendă? În definitiv, legenda e şi ea un soi de povestire. Iar povestirea, un fel de a umple nimicul. Şi anume, de rahat. Ca viaţa. Viaţa e un soi de povestire.

Nu era filosof. Era doar uşor ameţit de câteva fumuri. Luase troleibuzul şaizeci şi şase până la Armenească. Era o dimineaţă senină. Câteva păsări nevăzute ciripeau prin copaci. Câţiva oameni tăcuţi se înghesuiau prin mijloacele de transport. Trotuarele păreau curate. Câinii fără stăpân păreau fericiţi. Boschetarul înfipt în gardul bisericii părea că meditează la viaţa de dincolo. Iar poliţistul care-l bătea alene pe umăr părea de-a dreptul inteligent şi prietenos. Toate, probabil, impresii greşite. El a cotit pe strada…, strângând puternic la subraţ cutia de pantofi sport.

La ce bun să intri în legendă? La ce bun să faci istorie? Cutia era aproape goală. Acest “aproape” e mereu delicios. În fond, ce poate să încapă într-o cutie goală de pantofi? Să zicem, un cartof. Să zicem, o limbă. O gură. Un nas. O pereche de ochelari. Un ceas elveţian. Ochi. Urechi. Nişte pantofi potriviţi. Cravate. Cămăşi. Pantaloni. Şosete. Ceva literatură, să zicem. Să zicem, un om pe bucăţi. Dar toate acestea nu merită să fie strânse atât de tare în braţe.

După mai multe ture, a simţit cum începe să obosească. Vitrinele erau goale. Ferestrele erau întunecate. Un şofer de taxi îşi ştergea oglinda retrovizoare, întors cu spatele la el. I s-a năzărit că degeaba caută un loc cu maximă vizibilitate. Pentru că un asemenea loc nici nu există.

S-a oprit dinaintea beţivului încă proptit în gard şi a ridicat, încet, capacul cutiei. Beţivul zâmbea cu un zâmbet de un milion de carate. El a scos repede grenada şi i-a aşezat-o între buze. Apoi l-a tras, cu duioşie, la piept.

Ochii agentului de stradă erau larg deschişi. În spatele lor se perindau întrebări prea grele. De unde vine acel om? Cine e el? Încotro se îndreaptă? Mintea lui înregistra fiecare detaliu, ca un computer bolnav de uluire. Era convins că, într-o zi, are să-şi scrie memoriile. Da, într-o zi, va trece totul pe curat. Într-o fericită zi, când va şti să scrie. Într-o zi oarecare, când suflul exploziei o să se lini…

(Dar cum să afli ce se întâmplă cu suflul unei explozii? Agenţii ăştia de stradă nu-şi scriu memoriile, nu-şi scriu memoriile, nu-şi scriu memoriile niciodată.)

Anunțuri

Un răspuns to “Moartea povestirii”

  1. GAVRILACHE Says:

    Imi place foarte mult! Cand postezi cate ceva (din pacate cam rar, dar asta e!), intru pe blog cu inima putin stransa : nu cumva voi fi, de data asta, dezamagit? Ma bucur ca ai grija…de mine!

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s


%d blogeri au apreciat asta: