Ceainicul verde

 

Nu mă atinge, te rog, nu spune nimic. Lasă-mi acum liniştea asta cu stropi şi măsele crăpate din care dispar rând pe rând stelele.

Aseară venisem să-mi povesteşti încă o dată ceasul naşterii mele, dar – când mi te-ai plâns de lipsă de aer – nu am ştiut să deschid, pur şi simplu, ferestrele. Am dus sufrageria afară, în câmp, şi am aprins focurile. Luna băltea între nori. Ochii tăi se roteau în orbite, iar mâinile tale nervoase mutau mereu lucrurile – de la stânga la dreapta şi de la dreapta la stânga.

Să fi visat de o mie de ori scena asta de toamnă. Ai părul puţin mai cărunt decât în visul de ieri, ai mai multe degete decât pot eu să număr. Pui apa la fiert şi îmi mărturiseşti imediat răutatea bărbaţilor. Te simt, scânteind, înconjurată de oale, de site, de prafuri. Dac-aş avea o inimă, poate că ea ar sângera după tata. Sau poate ar întreba – mă mai iubeşti încă?

Noaptea se-ndoaie de mijloc. Toate îşi au vremea lor şi fiecare lucru sub ceruri îşi are ceasul lui. Ceainicul verde stă strâmb între noi şi mă latră. Vântul adie imaginea ta dinafară-năuntru. Te-apleci peste masă şi-mi spui c-am sosit dintr-o dragoste mare, într-o cameră de spital deloc ca aceasta, ornată cu lămpi de neon. La naşterea mea ai fost tu, un ficat şi o muscă. S-au bâzâit mezeluri şi s-au jertfit rugăciuni pentru ca mie să-mi fie bine. Norii s-au spânzurat de partea ascunsă a lumii.

Vă puteţi lesne închipui frumuseţea copilăriei mele. Eu mi-o aduc aminte în feluri nenumărate, aşa cum ţi-o aminteşti tu. Ştiu gustul batoanelor cu miere, mirosul fetei care mi-a împrumutat sania în pădure, ceainicul de pe masă, tăişul şi zâmbetul complice cu care acela m-a aşezat peste frunzele rupte. Neaflată de nimeni, ţâţâna copacului se frământa în adânc.

S-a petrecut pe neaşteptate. Norii s-au adunat deasupra noastră. Ceaiul e rece, lângă prăjiturele de humă. Se-aude iar ieşind, a doua oară, Pământul din mare gingaş înverzit. Vântul adie imaginea ta dinăuntru-nafară. Te zăresc strălucind prin uşa căscată, în care zorii se crapă. Nu mă atinge, deci, nu spune nimic. Lasă-mi liniştea asta din care stelele dispar – rând pe rând.

Anunțuri

Un răspuns to “Ceainicul verde”

  1. GAVRILACHE Says:

    Ce sa insemne faptul ca tot ce scrii creaza neliniste? E prea frumos, prea multa poezie! Parca ne vorbesti de undeva de departe, parca ne descrii o alta lume! Pentru cine o faci?

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s


%d blogeri au apreciat asta: