Archive for Octombrie 2013

Moartea povestirii

Octombrie 26, 2013

 

La ce bun? se gândea el, adulmecând aerul simplu al dimineţii. La ce bun să intri în legendă? În definitiv, legenda e şi ea un soi de povestire. Iar povestirea, un fel de a umple nimicul. Şi anume, de rahat. Ca viaţa. Viaţa e un soi de povestire.

Nu era filosof. Era doar uşor ameţit de câteva fumuri. Luase troleibuzul şaizeci şi şase până la Armenească. Era o dimineaţă senină. Câteva păsări nevăzute ciripeau prin copaci. Câţiva oameni tăcuţi se înghesuiau prin mijloacele de transport. Trotuarele păreau curate. Câinii fără stăpân păreau fericiţi. Boschetarul înfipt în gardul bisericii părea că meditează la viaţa de dincolo. Iar poliţistul care-l bătea alene pe umăr părea de-a dreptul inteligent şi prietenos. Toate, probabil, impresii greşite. El a cotit pe strada…, strângând puternic la subraţ cutia de pantofi sport.

La ce bun să intri în legendă? La ce bun să faci istorie? Cutia era aproape goală. Acest “aproape” e mereu delicios. În fond, ce poate să încapă într-o cutie goală de pantofi? Să zicem, un cartof. Să zicem, o limbă. O gură. Un nas. O pereche de ochelari. Un ceas elveţian. Ochi. Urechi. Nişte pantofi potriviţi. Cravate. Cămăşi. Pantaloni. Şosete. Ceva literatură, să zicem. Să zicem, un om pe bucăţi. Dar toate acestea nu merită să fie strânse atât de tare în braţe.

După mai multe ture, a simţit cum începe să obosească. Vitrinele erau goale. Ferestrele erau întunecate. Un şofer de taxi îşi ştergea oglinda retrovizoare, întors cu spatele la el. I s-a năzărit că degeaba caută un loc cu maximă vizibilitate. Pentru că un asemenea loc nici nu există.

S-a oprit dinaintea beţivului încă proptit în gard şi a ridicat, încet, capacul cutiei. Beţivul zâmbea cu un zâmbet de un milion de carate. El a scos repede grenada şi i-a aşezat-o între buze. Apoi l-a tras, cu duioşie, la piept.

Ochii agentului de stradă erau larg deschişi. În spatele lor se perindau întrebări prea grele. De unde vine acel om? Cine e el? Încotro se îndreaptă? Mintea lui înregistra fiecare detaliu, ca un computer bolnav de uluire. Era convins că, într-o zi, are să-şi scrie memoriile. Da, într-o zi, va trece totul pe curat. Într-o fericită zi, când va şti să scrie. Într-o zi oarecare, când suflul exploziei o să se lini…

(Dar cum să afli ce se întâmplă cu suflul unei explozii? Agenţii ăştia de stradă nu-şi scriu memoriile, nu-şi scriu memoriile, nu-şi scriu memoriile niciodată.)

Anunțuri

Antologia poeziei americane

Octombrie 26, 2013

 

*

 

Respiraţie. Totul trebuia deci întors asupra lui însuşi cu zbaterea regulată a valurilor, spulberat şi ucis cu răsuflarea neagră a mării, început dar reluat, recitat de o mie de ori nisipului sterp şi nu încă, aruncat în neştire, în neştire cântat ţărmurilor fluide, necunoscute. Odată, copil, pe puntea zveltei corăbii. Unde mai auzisem acest vânt până-atunci?

 

**

 

Ithaca! Un glas continental, îndepărtat, rupt dintr-un vechi album de familie, strângând laolaltă furia lumii. Când noi ne pregăteam să dormim, neam de neguţători scăpătaţi la hotarele viselor, cineva a strigat rugător, ithaca! pământ! paradisul! Am înălţat din nou catargele şi propriile noastre trupuri îngreunate de lacrimi, iar versul viu a umflat pânzele mânându-ne înainte. Un punct, abia un punct în liniştea ochilor, o răscruce pictată, apoi coasta velină, nelocuită. Regatul uitat de la marginea mării. Noaptea descălecării. Lista lungă nespusă de nume şi urme. Popor de aezi osteniţi la capătul dorinţelor. Ithaca! Acasă!

 

***

 

Plaja era acolo, sălbatică, de nereţinut. Pene uscate iernii fremătând. Ouă cât capete. Bolovani de ciment şi de ură. Zgură. Gheare cu resturi de moarte. Singurătate, moloh, peisaj minunat, singurătate. Hula cleioasă iar legănând aluminiul conservelor sparte. În iarba înaltă şi rară, în praful murdar, gardul de sârmă ghimpată uşor înclinat, treapta pierdută din şirul de trepte care coboară. Câteva drumuri înţelenite, mai sus, vechiul port, clădirile turnuri pe galbenul lunii. Rădăcini de oţel, noduroase, caverne pustii, culoare, ghişee, bancomate prădate. Sufletul omului roşu ascuns într-o salopetă albastră. Totemul lui agăţat de o uşă, şobolani cu burţi matematice calculând răbdător, pândindu-ne fiecare mişcare. Plaja era acolo, peisaj fermecat, sticlind aiuritor, citindu-ne, încă o dată. Imensitatea privirii străine, singurătatea, moloh, singurătatea, fără fisură, fără ieşire, fluxul acesta robust de imagini. Dacă am putea număra liniştea, atunci am putea dormi, atunci am putea dormi.

 

****

 

Ascultǎ-mǎ. Urmeazǎ-mi chemarea. Deschide larg ferestrele gândului. Respectǎ pas cu pas instrucţiunile. Pânǎ la poartǎ. Pânǎ la urmǎ. Aceasta va fi o ţarǎ. Aceasta a fost o ţarǎ. Acest câmp va fi fost. O ţarǎ. Miticǎ. La picioarele voastre. Tremurând împreunǎ cu voi. De furie. De ruşine. De teamǎ. Pocnind surd. Înflorind. Semeţindu-se cu speranţele voastre. Împodobindu-se cu podoabele voastre. Din oglinzile voastre flǎmânde crescând, lungindu-se şi lǎţindu-se, în arabescuri cumplite. La infinit. Pulsatil. Pretutindeni. Maree înaltǎ a nopţii. Cucerind totul, lǎsându-se, dureros, cuceritǎ. Douǎzeci şi unu, am spus. Douǎzeci şi unu.

 

*****

 

Netede lucruri mǎ dau înapoi. Prea netede lucruri pe care alunec. Aproape. Duioşia spǎimoasǎ a mamei. Mirosul ei destrǎbǎlat dulce-amǎrui. Figura severǎ a tatei alungând plânsul, îmblânzind întunericul pleoapei. O stradǎ, mişcând. O pǎrere de casǎ. Camera goalǎ. Camera goalǎ. Camera goalǎ zburând pe fereastrǎ. În flǎcǎri. Plutind. Bluesul meu tandru. Ocrotitor. Bluesul meu proaspǎt. Necunoscut. Bluesul sinuciderii. De care mǎ lepǎd, mǎ lepǎd, mǎ lepǎd curând. Sǎ ne naştem.

 

******

 

Cântecele copiilor umpleau ziua a doua. În deşert am vǎzut un profet, o fǎpturǎ despuiatǎ, bestialǎ, care, ghemuitǎ la pǎmânt, îşi ţinea coasta în mâini şi ronţǎia din ea, tralala, tralala. Atunci mi-am amintit negreşit fluturarea gingiilor roze. Miracolul zemos al muşcǎturii. Gustul laptelui cald, sângeriu. Am pus la cale fantomaticul teatru, domeniul vânǎtorii privat. Şi mi-am crezut, acestea sunt jucǎriile mele, oasele albe de ciutǎ, pomii de plutǎ, locul curat, aceştia sunt fraţii mei buni, alǎturi de care aflu arta hrǎnirii, arta numirii, arta rǎzboiului. Tralala, tralala, trallala.

 

*******

 

Admir un tǎrâm ca un text. Dinainte-mi. Altminteri. Un text ca o hartǎ. Am cunoscut inima soarelui în întunecimea şi lumina unui loc uscat. Grafia-ncâlcitǎ de şerpi şi de muşte, din pieţele gândului meu, potopite de soare. Micul buffalo bill a plecat la plimbare. Pe de o parte a liniştii fǎrǎ zâmbet. Spre dunele ei nisipoase şi spre larvele verzi, atârnând fǎrǎ rost în orbite. Micul buffalo bill a plecat la cules de bizoni. În albia seacǎ a râului, jos, prin prundiş şi prin praf, frumosul cǎlǎreţ a pierit. Într-un octombrie ars, chiar pe autumnala buclǎ cuminte a râului. La cules de bizoni ruginii, spune textul.

 

********

 

Trecând, peste unele fraze. Trecând, peste unele clipe. Bizoni nu mai sunt. Nici cei ce rǎnit-au bizoni nu mai sunt. Cu fierul în teacǎ, cu biblia-n gând. Uşor, peste unele fraze, de jar, picurând litere. Pe drum, fornǎind, scuturând, coborând. Cǎtre munte. Lihnit, grosolan, mistic, nud. Cum pot s-adun puteri mestecând carne crudǎ? Cum pot sǎ mǎ satur, sǎ uit? Trecând, furios, peste unele clipe. Galopând, galopând, galopând. Ridicând pulberea în copite. Cocoşul de foc radios apunând.

 

*********

 

Lanţul cuvintelor. Versant. Al plǎcerii. Versat. Nepǎtruns. Rǎspuns. În cuţite. Şi-n leşuri. Copaci. Delicaţi. Duhuri. Cercuri. Fǎcute. Pieptiş. Strigate. Abrupt. Agale. Sporind. Chiuind. Zdrenţuind. Cravaşând. Deşǎlând. Sfâşiind. Destrǎmând. Hǎituind. Cǎlǎrind. Slugǎrind. Potolind. Adormind. Deplasat. Semǎnat. Liniştit. Risipit. Acum! Partea neagrǎ a firii se aratǎ-n sfârşit! O, chiote ale optimiştilor nu mai umpleţi valea. Aceştia, toţi, termeni de legǎturǎ, cuvântul fiind adesea chiar limita dintre douǎ tǎceri extrem apropiate. Cartea, în general. Voal drapat, ţesǎturǎ plisatǎ, spaţiu cu pliuri. În particular, istorie oblicǎ a conflictului, manual de rǎzboi sau de moarte. Un bun exemplu, poate. Secesiunea. Urǎ. Apoi. Palate de urǎ! Salutǎri câinelui şarg care muşcǎ! Ce imagini se-ntorc, fiica mea? El dorado! Cash, limpede în conştiinţe, etcetera. Formǎ perfectǎ a curgerii nimicului în nimic. Rar în naturǎ, primind multiple întrebuinţǎri terapeutice, el s-a produs dintotdeauna pe cǎi vǎdit industriale. Dragostea, greutatea pǎmântului, fǎrǎ sens propriu. Se mǎsoarǎ cu iardul, cu metrul, cu livra, cu gramul. A se pǎstra, anume, în buzunarul stâng al vestei, un cântar mititel, un compas şi o riglǎ. Succesul, în fine. Cea mai simplǎ dorinţǎ, instinctul de jaf, care nu cere deloc explicaţii.

Ceainicul verde

Octombrie 26, 2013

 

Nu mă atinge, te rog, nu spune nimic. Lasă-mi acum liniştea asta cu stropi şi măsele crăpate din care dispar rând pe rând stelele.

Aseară venisem să-mi povesteşti încă o dată ceasul naşterii mele, dar – când mi te-ai plâns de lipsă de aer – nu am ştiut să deschid, pur şi simplu, ferestrele. Am dus sufrageria afară, în câmp, şi am aprins focurile. Luna băltea între nori. Ochii tăi se roteau în orbite, iar mâinile tale nervoase mutau mereu lucrurile – de la stânga la dreapta şi de la dreapta la stânga.

Să fi visat de o mie de ori scena asta de toamnă. Ai părul puţin mai cărunt decât în visul de ieri, ai mai multe degete decât pot eu să număr. Pui apa la fiert şi îmi mărturiseşti imediat răutatea bărbaţilor. Te simt, scânteind, înconjurată de oale, de site, de prafuri. Dac-aş avea o inimă, poate că ea ar sângera după tata. Sau poate ar întreba – mă mai iubeşti încă?

Noaptea se-ndoaie de mijloc. Toate îşi au vremea lor şi fiecare lucru sub ceruri îşi are ceasul lui. Ceainicul verde stă strâmb între noi şi mă latră. Vântul adie imaginea ta dinafară-năuntru. Te-apleci peste masă şi-mi spui c-am sosit dintr-o dragoste mare, într-o cameră de spital deloc ca aceasta, ornată cu lămpi de neon. La naşterea mea ai fost tu, un ficat şi o muscă. S-au bâzâit mezeluri şi s-au jertfit rugăciuni pentru ca mie să-mi fie bine. Norii s-au spânzurat de partea ascunsă a lumii.

Vă puteţi lesne închipui frumuseţea copilăriei mele. Eu mi-o aduc aminte în feluri nenumărate, aşa cum ţi-o aminteşti tu. Ştiu gustul batoanelor cu miere, mirosul fetei care mi-a împrumutat sania în pădure, ceainicul de pe masă, tăişul şi zâmbetul complice cu care acela m-a aşezat peste frunzele rupte. Neaflată de nimeni, ţâţâna copacului se frământa în adânc.

S-a petrecut pe neaşteptate. Norii s-au adunat deasupra noastră. Ceaiul e rece, lângă prăjiturele de humă. Se-aude iar ieşind, a doua oară, Pământul din mare gingaş înverzit. Vântul adie imaginea ta dinăuntru-nafară. Te zăresc strălucind prin uşa căscată, în care zorii se crapă. Nu mă atinge, deci, nu spune nimic. Lasă-mi liniştea asta din care stelele dispar – rând pe rând.