Archive for Octombrie 2013

Moartea povestirii

Octombrie 26, 2013

 

La ce bun? se gândea el, adulmecând aerul simplu al dimineţii. La ce bun să intri în legendă? În definitiv, legenda e şi ea un soi de povestire. Iar povestirea, un fel de a umple nimicul. Şi anume, de rahat. Ca viaţa. Viaţa e un soi de povestire.

Nu era filosof. Era doar uşor ameţit de câteva fumuri. Luase troleibuzul şaizeci şi şase până la Armenească. Era o dimineaţă senină. Câteva păsări nevăzute ciripeau prin copaci. Câţiva oameni tăcuţi se înghesuiau prin mijloacele de transport. Trotuarele păreau curate. Câinii fără stăpân păreau fericiţi. Boschetarul înfipt în gardul bisericii părea că meditează la viaţa de dincolo. Iar poliţistul care-l bătea alene pe umăr părea de-a dreptul inteligent şi prietenos. Toate, probabil, impresii greşite. El a cotit pe strada…, strângând puternic la subraţ cutia de pantofi sport.

La ce bun să intri în legendă? La ce bun să faci istorie? Cutia era aproape goală. Acest “aproape” e mereu delicios. În fond, ce poate să încapă într-o cutie goală de pantofi? Să zicem, un cartof. Să zicem, o limbă. O gură. Un nas. O pereche de ochelari. Un ceas elveţian. Ochi. Urechi. Nişte pantofi potriviţi. Cravate. Cămăşi. Pantaloni. Şosete. Ceva literatură, să zicem. Să zicem, un om pe bucăţi. Dar toate acestea nu merită să fie strânse atât de tare în braţe.

După mai multe ture, a simţit cum începe să obosească. Vitrinele erau goale. Ferestrele erau întunecate. Un şofer de taxi îşi ştergea oglinda retrovizoare, întors cu spatele la el. I s-a năzărit că degeaba caută un loc cu maximă vizibilitate. Pentru că un asemenea loc nici nu există.

S-a oprit dinaintea beţivului încă proptit în gard şi a ridicat, încet, capacul cutiei. Beţivul zâmbea cu un zâmbet de un milion de carate. El a scos repede grenada şi i-a aşezat-o între buze. Apoi l-a tras, cu duioşie, la piept.

Ochii agentului de stradă erau larg deschişi. În spatele lor se perindau întrebări prea grele. De unde vine acel om? Cine e el? Încotro se îndreaptă? Mintea lui înregistra fiecare detaliu, ca un computer bolnav de uluire. Era convins că, într-o zi, are să-şi scrie memoriile. Da, într-o zi, va trece totul pe curat. Într-o fericită zi, când va şti să scrie. Într-o zi oarecare, când suflul exploziei o să se lini…

(Dar cum să afli ce se întâmplă cu suflul unei explozii? Agenţii ăştia de stradă nu-şi scriu memoriile, nu-şi scriu memoriile, nu-şi scriu memoriile niciodată.)

Anunțuri

Antologia poeziei americane

Octombrie 26, 2013

 

*

Respiraţie. Totul trebuia deci întors asupra lui însuşi cu zbaterea regulată a valurilor, spulberat şi ucis cu răsuflarea neagră a mării, început dar reluat, recitat de o mie de ori nisipului sterp şi nu încă, aruncat în neştire, în neştire cântat ţărmurilor fluide, necunoscute. Odată, copil, pe puntea zveltei corăbii. Unde mai auzisem acest vânt până-atunci?

 

**

Ithaca! Un glas continental, îndepărtat, rupt dintr-un vechi album de familie, strângând laolaltă furia lumii. Când noi ne pregăteam să dormim, neam de neguţători scăpătaţi la hotarele viselor, cineva a strigat, rugător ithaca! pământ! paradisul! Am înălţat din nou catargele şi propriile noastre trupuri îngreuiate de lacrimi, iar versul viu a umflat pânzele mânându-ne înainte. Un punct, abia un punct în liniştea ochilor, o răscruce pictată, apoi coasta velină, nelocuită. Regatul uitat de la marginea mării. Noaptea descălecării. Lista lungă nespusă de nume şi urme. Popor de aezi osteniţi la capătul dorinţelor. Ithaca! Acasă!

 

***

Plaja era acolo, sălbatică, de nereţinut. Pene uscate iernii fremătând. Ouă cât capete. Bolovani de ciment şi de ură. Zgură. Gheare cu resturi de moarte. Singurătate, moloh, peisaj minunat, singurătate. Hula cleioasă iar legănând aluminiul conservelor sparte. În iarba înaltă şi rară, în praful murdar, gardul de sârmă ghimpată uşor înclinat, treapta pierdută din şirul de trepte care coboară. Câteva drumuri înţelenite, mai sus, vechiul port, clădirile turnuri pe galbenul lunii. Rădăcini de oţel, noduroase, caverne pustii, culoare, ghişee, bancomate prădate. Sufletul omului roşu ascuns într-o salopetă albastră. Totemul lui agăţat de o uşă, şobolani cu burţi matematice calculând răbdător, pândindu-ne fiecare mişcare. Plaja era acolo, peisaj fermecat, sticlind aiuritor, citindu-ne, încă o dată. Imensitatea privirii străine, singurătatea, moloh, singurătatea, fără fisură, fără ieşire, fluxul acesta robust de imagini. Dacă am putea număra liniştea, atunci am putea dormi, atunci am putea dormi.

 

****

Ascultă-mă. Urmează-mi chemarea. Deschide larg ferestrele gândului. Respectă pas cu pas instrucţiunile. Până la poartă. Până la urmă. Aceasta va fi o ţară. Aceasta a fost o ţară. Acest câmp va fi fost. O ţară. Mitică. La picioarele voastre. Tremurând împreună cu voi. De furie. De ruşine. De teamă. Pocnind surd. Înflorind. Semeţindu-se cu speranţele voastre. Împodobindu-se cu podoabele voastre. Din oglinzile voastre flămânde crescând, lungindu-se şi lăţindu-se, în arabescuri cumplite. La infinit. Pulsatil. Pretutindeni. Maree înaltă a nopţii. Cucerind totul, lăsându-se, dureros, cucerită. Douăzeci şi unu, am spus. Douăzeci şi unu.

 

*****

Netede lucruri mă dau înapoi. Prea netede lucruri pe care alunec. Aproape. Duioşia spăimoasă a mamei. Mirosul ei destrăbălat dulce-amărui. Figura severă a tatei alungând plânsul, îmblânzind întunericul pleoapei. O stradă, mişcând. O părere de casă. Camera goală. Camera goală. Camera goală zburând pe fereastră. În flăcări. Plutind. Bluesul meu tandru. Ocrotitor. Bluesul meu proaspăt. Necunoscut. Bluesul sinuciderii. De care mă lepăd, mă lepăd, mă lepăd curând. Să ne naştem.

 

******

Cântecele copiilor umpleau ziua a doua. În deşert am văzut un profet, o făptură despuiată, bestială, care, ghemuită la pământ, îşi ţinea coasta în mâini şi ronţăia din ea, tralala, tralala. Atunci mi-am amintit negreşit fluturarea gingiilor roze. Miracolul zemos al muşcăturii. Gustul laptelui cald, sângeriu. Am pus la cale fantomaticul teatru, domeniul vânătorii privat. Şi mi-am crezut, acestea sunt jucăriile mele, oasele albe de ciută, pomii de plută, locul curat, aceştia sunt fraţii mei buni, alături de care aflu arta hrănirii, arta numirii, arta războiului. Tralala, tralala, trallala.

 

*******

Admir un tărâm ca un text. Dinainte-mi. Altminteri. Un text ca o hartă. Am cunoscut inima soarelui în întunecimea şi lumina unui loc uscat. Grafia-ncâlcită de şerpi şi de muşte, din pieţele gândului meu, potopite de soare. Micul buffalo bill a plecat la plimbare. Pe de o parte a liniştii fără zâmbet. Spre dunele ei nisipoase şi spre larvele verzi, atârnând fără rost în orbite. Micul buffalo bill a plecat la cules de bizoni. În albia seacă a râului, jos, prin prundiş şi prin praf, frumosul călăreţ a pierit. Într-un octombrie ars, chiar pe autumnala buclă cuminte a râului. La cules de bizoni ruginii, spune textul.

 

********

Trecând, peste unele fraze. Trecând, peste unele clipe. Bizoni nu mai sunt. Nici cei ce rănit-au bizoni nu mai sunt. Cu fierul în teacă, cu biblia-n gând. Uşor, peste unele fraze, de jar, picurând litere. Pe drum, fornăind, scuturând, coborând. Către munte. Lihnit, grosolan, mistic, nud. Cum pot s-adun puteri mestecând carne crudă? Cum pot să mă satur, să uit? Trecând, furios, peste unele clipe. Galopând, galopând, galopând. Ridicând pulberea în copite. Cocoşul de foc radios apunând.

 

*********

Lanţul cuvintelor. Versant. Al plăcerii. Versat. Nepătruns. Răspuns. În cuţite. Şi-n leşuri. Copaci. Delicaţi. Duhuri. Cercuri. Făcute. Pieptiş. Strigate. Abrupt. Agale. Sporind. Chiuind. Zdrenţuind. Cravaşând. Deşălând. Sfâşiind. Destrămând. Hăituind. Călărind. Slugărind. Potolind. Adormind. Deplasat. Semănat. Liniştit. Risipit. Acum! Partea neagră a firii se arată-n sfârşit! O, chiote ale optimiştilor nu mai umpleţi valea. Aceştia, toţi, termeni de legătură, cuvântul fiind adesea chiar limita dintre două tăceri extrem apropiate. Cartea, în general. Voal drapat, ţesătură plisată, spaţiu cu pliuri. În particular, istorie oblică a conflictului, manual de război sau de moarte. Un bun exemplu, poate. Secesiunea. Ură. Apoi. Palate de ură! Salutări câinelui şarg care muşcă! Ce imagini se-ntorc, fiica mea? El dorado! Cash, limpede în conştiinţe, etcaetera. Formă perfectă a curgerii nimicului în nimic. Rar în natură, primind multiple întrebuinţări terapeutice, el s-a produs dintotdeauna pe căi vădit industriale. Dragostea, greutatea pământului, fără sens propriu. Se măsoară cu iardul, cu metrul, cu livra, cu gramul. A se păstra, anume, în buzunarul stâng al vestei, un cântar mititel, un compas şi o riglă. Succesul, în fine. Cea mai simplă dorinţă, instinctul de jaf, care nu cere deloc explicaţii.

Ceainicul verde

Octombrie 26, 2013

 

Nu mă atinge, te rog, nu spune nimic. Lasă-mi acum liniştea asta cu stropi şi măsele crăpate din care dispar rând pe rând stelele.

Aseară venisem să-mi povesteşti încă o dată ceasul naşterii mele, dar – când mi te-ai plâns de lipsă de aer – nu am ştiut să deschid, pur şi simplu, ferestrele. Am dus sufrageria afară, în câmp, şi am aprins focurile. Luna băltea între nori. Ochii tăi se roteau în orbite, iar mâinile tale nervoase mutau mereu lucrurile – de la stânga la dreapta şi de la dreapta la stânga.

Să fi visat de o mie de ori scena asta de toamnă. Ai părul puţin mai cărunt decât în visul de ieri, ai mai multe degete decât pot eu să număr. Pui apa la fiert şi îmi mărturiseşti imediat răutatea bărbaţilor. Te simt, scânteind, înconjurată de oale, de site, de prafuri. Dac-aş avea o inimă, poate că ea ar sângera după tata. Sau poate ar întreba – mă mai iubeşti încă?

Noaptea se-ndoaie de mijloc. Toate îşi au vremea lor şi fiecare lucru sub ceruri îşi are ceasul lui. Ceainicul verde stă strâmb între noi şi mă latră. Vântul adie imaginea ta dinafară-năuntru. Te-apleci peste masă şi-mi spui c-am sosit dintr-o dragoste mare, într-o cameră de spital deloc ca aceasta, ornată cu lămpi de neon. La naşterea mea ai fost tu, un ficat şi o muscă. S-au bâzâit mezeluri şi s-au jertfit rugăciuni pentru ca mie să-mi fie bine. Norii s-au spânzurat de partea ascunsă a lumii.

Vă puteţi lesne închipui frumuseţea copilăriei mele. Eu mi-o aduc aminte în feluri nenumărate, aşa cum ţi-o aminteşti tu. Ştiu gustul batoanelor cu miere, mirosul fetei care mi-a împrumutat sania în pădure, ceainicul de pe masă, tăişul şi zâmbetul complice cu care acela m-a aşezat peste frunzele rupte. Neaflată de nimeni, ţâţâna copacului se frământa în adânc.

S-a petrecut pe neaşteptate. Norii s-au adunat deasupra noastră. Ceaiul e rece, lângă prăjiturele de humă. Se-aude iar ieşind, a doua oară, Pământul din mare gingaş înverzit. Vântul adie imaginea ta dinăuntru-nafară. Te zăresc strălucind prin uşa căscată, în care zorii se crapă. Nu mă atinge, deci, nu spune nimic. Lasă-mi liniştea asta din care stelele dispar – rând pe rând.