Archive for Ianuarie 2013

Alte poeme din Carte

Ianuarie 30, 2013

Primăvară

 

Eu sunt cel ce sunt. Aceia mă strigă „bă”, aceea mă cheamă „tu”, iar acesta

îmi spune „eu”.

Altminteri, primăvara e blândă. Nimeni nu face nimic pentru nimeni, ne ţinem boturile în pământ când se mai naşte o frunză, un pom, o adiere de vânt.

Fântânile noastre se umplu de apă.

Eu nu sunt cel ce sunt decât atunci când mă numeşti tu, iar nimeni altcineva nu face nimic pentru nimeni.

Primăvara e blândă. Dragostea urcă cireşe-n copaci, curţile noastre se umplu de plozi

şi de umbre.

Noaptea se suie la nori, prin muguri sticloşi şi prin scâncete, ne ţinem umbletul alb pe pământ,

tu eşti aceea ce-mi eşti, eu sunt acela ce-ţi sunt…

 

Poveste de ieri

 

Ieri am avut un vis despre tine. O fantezie, nimic mai mult.

Erai aceeaşi de azi, dar ce animal fabulos păreai tu, cu mine în pântece şi nimbul ploii pe creştet.

Lucrurile noastre se întorceau acasă. Mi le-amintesc la fel, puţin depărtate.

Oraşul cu taine şi porţi bătute de vânt. Liniştea stradei, în gingiile ploii.

Copaci alergând înainte-înapoi prin răcoarea pământului, tu, înălţându-mă, mai apoi, jgheabul acela ciripitor plutind laolaltă bezne şi focuri.

Ieri am avut un vis despre tine, ţi-am zis. Erai aceeaşi de azi, loc de odihnă al meu, şi te-am urmat spre un prag primitor oarecare. Ce animal fabulos păreai tu, cu mine în pântece şi murmurul ploii pe creştet…

 

Rămas bun

 

Dragostea noastră are aproape o mie de versuri. Să nu citeşti în ele nici prevestiri, nici aduceri aminte. Să o silabiseşti, doar, urcând, coborând peste litere.

La capătul drumului ai să afli o casă cu clopotul strâmb şi toate ferestrele bătute în cuie. Alături, grădina în care o gură de om a numărat nişte fructe, un fluier a visat un păstor fără turmă, iar moartea şi-a făcut chipuri, să le mănânce.

Să nu te temi, iubito, de pruncul acela care dansează cu iarba. Odată, l-ai zămislit tu, dar altădată, te-o zămisli el pe tine.

Lucrurile tale vor străluci îndoit sub cerul albastru, râuri repezi vor curge şi fiecare cuvânt va fi cântec, când dragostea noastră va împlini o mie de versuri. Tu ai să mă chemi, atunci, să-ţi mângâi blana tărcată. Sau ai să laşi în urmă privirile-ţi galben fireşti, căutându-mă.

 

Naraţiune

 

El a trăit simplu, până acum. Cu mâna dreaptă şi-a dus dumicaţii la gură de trei ori pe zi, iar cu cea stângă şi-a ferit ochii de soare.

În liniştea verde a inimii lui, el a zărit peşti înotând la poalele muntelui şi focuri odihnind sub cenuşă. Dar n-a prins, niciodată, vreunul.

În liniştea moale a inimii lui, el a înăbuşit zgomote, cântece şi suspine. Obiceiuri hulite şi chipuri dragi s-au lovit pleoscăind, în liniştea albastră a inimii lui.

Străzile oraşului său au fost albe şi răsucite. Prin aer au dansat funigei, ambalaje de plastic. Lumea a fost la apus, când repausul lui s-a sfârşit.

O vreme i-a stăruit între dinţi ceva ca un muget, pe care nu l-a auzit nimeni.

El a îmbrăţişat atunci totul, în liniştea pământie a inimii lui. Şi-a ridicat trupul, iar cerul s-a clătinat puţin, odată cu el.

Fereastrǎ

Ianuarie 10, 2013

Nu existǎ oameni. Doar voci. Voci care întreabǎ, eşti acolo, frumoasa mea, alo, mǎ auzi, iar te ascunzi în garsoniera aia nenorocitǎ, de ce nu-mi rǎspunzi, mami, de ce nu asculţi niciodatǎ, de ce ne omori, vino acasǎ, noi nu suntem deloc supǎraţi, sǎ ştii. Voci care îndeamnǎ, gata, iubito, s-a dus, încearcǎ sǎ nu mai frǎmânţi gândurile, încearcǎ sǎ mǎ iubeşti aşa cum te iubesc eu, încearcǎ sǎ mǎ ajuţi şi tu, încearcǎ, de parcǎ într-adevǎr ar încerca, de parcǎ într-adevǎr ar iubi, de parcǎ într-adevǎr s-ar gândi, mǎcar o secundǎ. Voci rǎguşite care ordonǎ, fǎrǎ mişcǎri bruşte, lolita, pricepi, sau îţi fac ciur curul obraznic. Voci albe care nepotolesc, nu sunt acasǎ acum, lǎsaţi-vǎ mesajul dupǎ semnalul sonor.

Episodul acesta are loc ziua. E ora prânzului, scuarul din faţa blocului s-a cam golit de trecǎtori, iar soarele lumineazǎ puternic ferestre deschise. Un an şi mai bine de la nefericitul eveniment pe care toţi se feresc sǎ-l numeascǎ. Când i-a strivit faţa de peretele gangului, acolo, lângǎ teatru, când i-a sǎltat brusc fusta plisatǎ, acela a avut grijǎ sǎ şuiere, lolita, un singur cuvânt, şi-ţi frâng gâtul. Avea mâinile rǎsucite la spate. Era ceva mai întuneric, atunci. Dar astǎzi soarele aprinde fereastra şi ceaşca de porţelan de pe masǎ. Prin scuarul dintre blocuri se rostogolesc câţiva câini, deranjându-i somnul, numai o clipǎ. Ceva mai în spate, spre dreapta, fragmente din şirul fǎrǎ sfârşit al automobilelor oprite. Linguriţa alintǎ buzele ceştii, zahǎrul se topeşte încet în cafea. El şi-a gǎsit un loc minunat de odihnǎ, chiar în centrul privirii.

S-a prǎbuşit de dimineaţǎ la umbrǎ, sub plopul pipernicit. Rucsacul vechi servindu-i drept pernǎ. A fost surprins, pe rând, cotrobǎind în el dupǎ ţigǎri sau chiştoace, ridicând în luminǎ briceagul cel mare, puloverul rar de primǎvarǎ, sticle pet transparente, hârtii colorate, chibrituri stinse şi o conservǎ marinǎ, metalicǎ, nou-nouţǎ. Pǎrul buclat, castaniu, evantai, figura prelungǎ, bronzatǎ şi rasǎ sufocǎ aproape denimul kaki. Sprâncene stufoase, gene lungi, feciorelnice peste ochi preţioşi, invizibili. Buze cǎrnoase, umede. Nas subţire. Nu e înalt, dar nici scund. Braţul stâng, slab, aţos, îi sprijinǎ falca. Braţul drept rǎsturnat pe asfalt. Mâini cu încheieturi noduroase, puternice. Unghii murdare. Glezne albe şi fine. Tricou fǎrǎ mâneci. Pantaloni de trening roşii, pǎtaţi în varii, intime locuri. Pantofi cenuşii cândva negri. Douǎ sau trei muşte scurtându-şi zborul pe coapsa lui ascuţitǎ. O bǎltuţǎ, mai jos, reflectând întunecat cerul.

Ea l-a privit zile, cu dragoste. Dar ce poţi mǎrturisi unui bǎrbat pe care nu l-ai cunoscut, de fapt, niciodatǎ? Dupǎ-amiaza e galbenǎ ca grâul, iubitule. Fluviul motorizat curge un centimetru pe ceas. Cafeaua dulce se topeşte în sânge. Telefonul sunǎ, sunǎ mult, inutil, cât eu îmi pun pe pat bluza crem, fusta tartan plisatǎ. Cât îmi trag ciorapii trei sferturi şi îmi leg bine şireturile. Cât îmi spǎl obrazul şi mǎ înec în parfum. Nu vreau sǎ provoc, nu vreau sǎ par curatǎ, dar vreau sǎ simt din nou cǎ am nouǎsprezece ani.

Când a deschis, în fine, uşa, holul fǎrǎ sclipiri, o strângere de inimǎ uşoarǎ. Scǎrile, coborând. Câini, frumoşi, bǎlǎcindu-se în tufişuri. Ea îi dǎ la o parte pǎrul ud de pe frunte. El o priveşte cu ochi tulburii, negri, negri. Un firicel de poftǎ printre buzele-i roşii, cǎrnoase. Glasul e slab, parcǎ de împrumut. Nu vreau sǎ te sperii, dar ştii, când mǎ atingi aşa, îmi vine sǎ-ţi smulg mâna micǎ din umǎr, lolita…

Ne îndepǎrtǎm, deci, de locul acela şi aflǎm sfârşitul poveştii. Soarele lumineazǎ oblic ferestre închise. Viermele motric s-a prelins preţ de trei centimetri. Ea îl vede de sus, ridicându-se. Geamul are rame pǎtrate. Nu existǎ oameni. Nu existǎ voci. Trebuie inventate.