La mǎcelǎrie

În numele domnului milostiv, îndurat…

O ciosvârtǎ cǎlduţǎ, rozalie, zemoasǎ, învelitǎ cu grijǎ-n hârtie ceratǎ. Pentru crǎciunul acesta, crǎciun fericit! Cel din urmǎ client pǎrǎseşte hoţeşte mǎcelǎria. Clinchetul sec al clopoţelului uşii, apoi pacea aproape desǎvârşitǎ. Dincolo, îndǎrǎtul storurilor trase, vârtejul nebun de zǎpadǎ, tramvaie oprite şi lumini colorate şi animale fǎrǎ adǎpost, poate chiar oameni, oameni vii înotând voiniceşte spre casǎ. Familii întregi adunate în aburul greu al bucǎtǎriilor, copii cotrobǎind prin oale şi câte şi mai câte.

Dincoace, feerie staticǎ în alb şi roşu. Casapul încheie socotelile zilei, cu gândul în altǎ parte. O zi obişnuitǎ spre bunǎ. Priveşte galantarele goale. Respirǎ. Plǎcile mari de faianţǎ, ici-colo crǎpate, au pete mii ruginii. Mirosul lor rânced îi gâdilǎ familiar nǎrile. Atât. Gândurile, treptat, se adunǎ. Aici şi acum. Totul ţine de o nevoie nedefinitǎ, de un banal ritual cǎruia încǎ îi aparţinem. Ochii coboarǎ oblic, alunecǎ peste foile simple mâzgǎlite cu cifre, pe suprafaţa lucioasǎ cu urme de carne tocatǎ. Alunecǎ şi atât. Gândurile, treptat, se adunǎ. Aici şi acum. Totul ţine de o nevoie nedefinitǎ, de un umil ritual al tǎierii.

Satârul este un brici mai mare, cu mâner scurt, pe care stǎ încrustat sublimul nume. El nu are alt sens pentru povestire decât lama latǎ, dreptunghiularǎ, perfect ascuţitǎ, care reflectǎ lipsa de zgomot, becul chior din tavan, peretele gol, colţul podelei, într-o primǎ mişcare zvâcnitǎ, vag arcuitǎ. Degetul inelar rǎmâne ţintuit locului, apoi nu se petrece nimic notabil. Nici durere, nici sânge. Zǎpada continuǎ sǎ cadǎ. Casapul surâde, îşi potriveşte palma pe masa de lucru şi saltǎ din nou braţul drept, o idee mai sus, o idee mai sigur.

Astfel, istoria s-ar putea încheia. Un deget, o palmǎ, un braţ sau un umǎr. Un picior beteag, o ureche strâmbǎ, ochiul stâng bolnav, limba care urlǎ şi nasul care miroase duhoarea sângelui dulceagǎ, înţepǎtoare. Ciosvârte cǎlduţe, rozalii, zemoase, învelite cu grijǎ în hârtie ceratǎ. Chemarea imamului la geamie. Colindul de ajun. Liniştea. Un cuvânt înţelept despre toate lucrurile inutile la care nu putem renunţa şi o grimasǎ de dezgust, absolut sincerǎ. Totuşi, cuţitul e cel mai important. Numai cuţitul ştie ce-i mǎcelarul şi doar mǎcelarul îşi cunoaşte cuţitul. Cuţitul mǎcelarului seamǎnǎ cu un brici, ceva mai mare. Are o lamǎ dreptunghiularǎ, perfect ascuţitǎ, care reflectǎ lipsa de zgomot, petele purpurii din tavan. Ninge.

În numele domnului milostiv, îndurat…

Anunțuri

Un răspuns to “La mǎcelǎrie”

  1. GAVRILACHE Says:

    Iti spun cu mintea (dar, evident, si cu sufletul) : un text excelent! Este unul din cele mai frumoase lucruri pe care le-am citit! Sa nu renunti, este „ceva” in acest text (dar si in cel anterior, la fel de frumos si emotionant) care se gaseste rar, „ceva” de care-ti povesteam odata : o vijelie care te loveste direct in suflet, te emotioneaza, te scoate din starea de bine! Sa nu renunti decat atunci cand vei simti ca nu mai ai nimic de oferit! Jos palaria!

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s


%d blogeri au apreciat asta: