Archive for Decembrie 2012

Asaf Avidan & The Mojos – Small Change Girl

Decembrie 15, 2012

 

Kristy Kruger & The Singapore Slingers – Bei Mir Bist du Schön

Decembrie 6, 2012

 

Dinah Washington & Max Richter – This Bitter Earth/ On The Nature Of Daylight

Decembrie 6, 2012

 

Kristy Kruger – Little Pollyanna

Decembrie 6, 2012

 

Tom Waits – Chicago

Decembrie 6, 2012

 

Tom Waits – Green Grass

Decembrie 6, 2012

 

Tom Waits – All The World Is Green

Decembrie 6, 2012

 

Tom Waits – Alice

Decembrie 6, 2012

 

La mǎcelǎrie

Decembrie 5, 2012

În numele domnului milostiv, îndurat…

O ciosvârtǎ cǎlduţǎ, rozalie, zemoasǎ, învelitǎ cu grijǎ-n hârtie ceratǎ. Pentru crǎciunul acesta, crǎciun fericit! Cel din urmǎ client pǎrǎseşte hoţeşte mǎcelǎria. Clinchetul sec al clopoţelului uşii, apoi pacea aproape desǎvârşitǎ. Dincolo, îndǎrǎtul storurilor trase, vârtejul nebun de zǎpadǎ, tramvaie oprite şi lumini colorate şi animale fǎrǎ adǎpost, poate chiar oameni, oameni vii înotând voiniceşte spre casǎ. Familii întregi adunate în aburul greu al bucǎtǎriilor, copii cotrobǎind prin oale şi câte şi mai câte.

Dincoace, feerie staticǎ în alb şi roşu. Casapul încheie socotelile zilei, cu gândul în altǎ parte. O zi obişnuitǎ spre bunǎ. Priveşte galantarele goale. Respirǎ. Plǎcile mari de faianţǎ, ici-colo crǎpate, au pete mii ruginii. Mirosul lor rânced îi gâdilǎ familiar nǎrile. Atât. Gândurile, treptat, se adunǎ. Aici şi acum. Totul ţine de o nevoie nedefinitǎ, de un banal ritual cǎruia încǎ îi aparţinem. Ochii coboarǎ oblic, alunecǎ peste foile simple mâzgǎlite cu cifre, pe suprafaţa lucioasǎ cu urme de carne tocatǎ. Alunecǎ şi atât. Gândurile, treptat, se adunǎ. Aici şi acum. Totul ţine de o nevoie nedefinitǎ, de un umil ritual al tǎierii.

Satârul este un brici mai mare, cu mâner scurt, pe care stǎ încrustat sublimul nume. El nu are alt sens pentru povestire decât lama latǎ, dreptunghiularǎ, perfect ascuţitǎ, care reflectǎ lipsa de zgomot, becul chior din tavan, peretele gol, colţul podelei, într-o primǎ mişcare zvâcnitǎ, vag arcuitǎ. Degetul inelar rǎmâne ţintuit locului, apoi nu se petrece nimic notabil. Nici durere, nici sânge. Zǎpada continuǎ sǎ cadǎ. Casapul surâde, îşi potriveşte palma pe masa de lucru şi saltǎ din nou braţul drept, o idee mai sus, o idee mai sigur.

Astfel, istoria s-ar putea încheia. Un deget, o palmǎ, un braţ sau un umǎr. Un picior beteag, o ureche strâmbǎ, ochiul stâng bolnav, limba care urlǎ şi nasul care miroase duhoarea sângelui dulceagǎ, înţepǎtoare. Ciosvârte cǎlduţe, rozalii, zemoase, învelite cu grijǎ în hârtie ceratǎ. Chemarea imamului la geamie. Colindul de ajun. Liniştea. Un cuvânt înţelept despre toate lucrurile inutile la care nu putem renunţa şi o grimasǎ de dezgust, absolut sincerǎ. Totuşi, cuţitul e cel mai important. Numai cuţitul ştie ce-i mǎcelarul şi doar mǎcelarul îşi cunoaşte cuţitul. Cuţitul mǎcelarului seamǎnǎ cu un brici, ceva mai mare. Are o lamǎ dreptunghiularǎ, perfect ascuţitǎ, care reflectǎ lipsa de zgomot, petele purpurii din tavan. Ninge.

În numele domnului milostiv, îndurat…

Poeme din Carte

Decembrie 5, 2012

 

Titlu

 

e… a… i… un şir de sunete se repetă identic…

cum nu se repetă… aproape… nimic… niciodată… azi… toamna… la numărul trei…

omul acesta căzut în pantofi… se prăbuşi în el însuşi… cu gura deschisă… rotunjindu-l pe o…

rotujindu-l pe e… rotunjindu-l pe a… rotunjindu-l pe i…

dac-am urla ca lupii… poate am fi… mai abstracţi…

mai kaki…

ieri… toamna… la numărul patru… omul acela căzut în pantofi…

a dat buzna în stradă… şi a dat bună-ziua… pieţei întredeschise şi umbrelor ei…

rotunjindu-l pe ă… rotunjindu-l pe u… rotunjindu-l pe i…

mao îşi mesteca servieta… la umbră… taman în piaţa mare… nu mirosea a covrigi…

ci a varză murată… sute umbrele se deschideau… ca să se închidă… un singur profet dolofan luneca…

pe un munte de mici şi de sosuri… roiuri de muşte reclipoceau… e… a… i…

cum nu se repetă… aproape… nimic… niciodată…

 

Între timp

 

Fără umbră, în zi, apoi fără sclipire, în noapte…

Pe masa din spate, un cer de cafele albastru…

Tu dându-mi roată, ca restul, în fiecare vână secundă…

În carte, morala celor aleşi şi trişti, încetineala oraşului cosmos, soarele răsaprins şi liniştea talazurilor de piatră care mă poartă spre tine…

Din miezul aspru al zilei, iubirea mea, şi din toate poveştile noastre, lipsesc două trupuri să se atingă…

Iar uneori ei, pâlpâind…

Când mi-am ridicat ochii, somnul tău mirosea încă a levănţică, ghemuit în fereastra din care s-au scurs ieri toate culorile…!

 

Ce am făcut împotrivă-mi

 

Cei care s-au trezit mai devreme mă pot vedea în toată splendoarea căscând.

Mă aflu într-un loc ca o intersecţie, undeva între creier, câine şi stradă. Soarele cade spre buzunarul meu stâng.

Ei tropăie în burtă. Pietoni şi cucoane. Acei poliţişti dirijează focul şi apa, printre olane şi păpădii. Şi. Şi.

Un cuţit spintecă liniştea, curat ca o pasăre. Copacul cântă de trei ori. Sub felinar, orbul acela a plâns ca un mânz.

Apoi Dumnezeu a fugit pe fereastră. Nu ştiu anume când, dar aşternuturile Lui erau calde. În Dâmboviţa creşteau peşti şi urme.

Eu am făcut împotrivă-mi râul şi ramul.

Şi semnul crucii. O lume pentru de dimineaţă, numai bună de mestecat, plină de poame, plină de goluri.

Cei care s-au trezit mai devreme m-au văzut în toată splendoarea dormind.

 

Rime

 

Aş vrea să mă poţi asculta iarăşi crescând

din aerul umed al zilei de ieri când am avut dragoste.

Aş vrea să culc pomii povestindu-le fructele şi aş vrea

să strivesc între noi locul acesta numit paradis.

Aş vrea o voce cu care să cânt despre nimeni,

ca o corabie lungă, şi când nu mă strigă,

trecutul să ştiu să-l visez mai frumos,

mai curând…

 

Pânza din ochi

 

Această lumină albă aduce liniştea, îngrozitor de târziu.

Ea urcă încet din zăpezi în copaci şi în noaptea cu stelele.

Mirosul mamei se simte taman de la capătul drumului.

Noi mirosim mirosul. Noi îl iubim. El este, sub un mic felinar care tremură.

Această lumină lumină albă, pe care o ascultăm la sfârşit, creşte uşor din pământuri în ochi şi în creştete. Ea trece ca vântul prin crengi şi prin curţi cu pânzeturi.

Şi ne întinde braţele îmbrăţişând, chinuitor de târziu.

 

A putea

 

Eu pot, lăsa totul, dacă mă cauţi cu gândul, în seară…

Şi pot, să vin hămăind, dacă mă chemi, anume, pe nume…

Eu sunt acela care am stat la picioarele tale, lătrând veşti despre mine. Cântând.

Mi-ai spus atunci că am un ochi galben şi unul roş, care priveşte cam fix. Mi-ai spus că am două urechi, dar nu ascult decât cu cea stângă.

Mi-ai spus că în sufletul meu încape tot aerul lumii şi că pot lesne pluti peste cadavrele noastre.

Mi-ai spus să nu-mi fie frică să trec strada cu tine…

M-ai învăţat să nu uit nimic.

M-ai învăţat să muşc ce poate fi muşcat şi să gudur ce poate fi gudurat.

Să numesc totul, mi-ai zis, cu o minte. Apoi mi-ai lămurit punctuaţia.

Mi-ai vorbit de ionescu, popescu, ca despre alte părţi din natură.

M-ai învăţat că frunzele înverzesc primăvara devreme, apoi ruginesc, că tu eşti femeie iar eu sunt bărbat. Mi-ai predat anotimpurile.

M-ai învăţat să merg înapoi spre întâiul miros, către tine…

Deci pot, să vin, stelele strălucind, beznele mieunând numai virgule, puncte, dacă mă chemi acum, anume, pe nume…

 

Pastorală

 

Lor nu le plac cuvintele lungi.

Când s-au întors acasă, în vârful picioarelor, au ciocănit obloane să li se deschidă.

Totul era altminteri. Ninsese mult. Eu nu te mai iubeam, deşi aveam încă scrisorile tale. Silabele lor coborau lângă noi ca o ceată de furi. Se vorbea de trădare.

Cu fiecare albastră cătare, cu fiecare pală smintită de vânt, voi fi fost, vei fi fost cel ce sunt. Totul era aievea, când au sosit acasă. Ninsese mult.

Departe, în liniştea serii, tatăl meu a cântat înălţarea unui peşte de sticlă. Maică-mea s-a trezit cu mine în gând şi era gata să nu mă cunoască.

 

Descântec

 

Tu ai cei mai frumoşi

(cei mai frumoşi)

(cei mai frumoşi)

ochi închişi.

Culoarea înceată a nopţii,

în păr,

şi degetele moi ale somnului,

în atingere.

Ai nepăsarea paşilor de pisică,

pe fiecare lună boţită,

din fiecare colţ de trotuar,

din fiecare oraş vecin cu nimicul.

Avem aceleaşi regrete, desigur, pentru că am visat împreună o moarte.

Ne închinăm aceloraşi zei ai aceloraşi pomi ai aceloraşi câmpuri şi aşa mai departe.

Aceleaşi stele ne aleargă în sânge.

Tu ai blândeţea vinului şi cei mai frumoşi (cei mai frumoşi) ochi închişi.

Eu am clipele astea pe care le număr în gând şi un început de copilărie pe care ţi-l arăt altă dată.

 

Jumătate

 

Se face că am primit botezul aspru al iernii – taman peste boturi.

Se face că am dat înapoi lingerea deştelor – cu o limbă.

Se face că totul, aproape, putea fi iubit – din câmp, lângă zori, se pusese să ningă.

 

A fost odată, se pare, un drumeţ cu un drum – într-o ramă de vânt demult prăfuită.

Cu degetele lui calde ne apuca de mijlòc – şi ne rostogolea în zăpadă.

L-am răsplătit, se pare, pe acel domn, cu o bucată rostogolindă de limbă – în vreme ce drumul înalt troienea jumătatea boltită a nopţii.

 

Infinitiv

 

A ţine lucruri vechi în creştetul gurii, a te feri să înghiţi deodată ca lupul,

a sta, mai curând, în răscruci, locuind minerala troiţă, a şterge de praf gropi mişcătoare,

a cerca semeni lipsă cu veşti despre soţi, a pretinde că plouă şi-a stropi, cu o ploaie, semafoare şi roţi,

a pluti dedesubt când te cheamă prin fire, a mirosi din tot trupul, a îmbrăca iar pielea asta zbârcită şi a o plimba prin oraş, a umple ţărna cu carnea ta,

a ţine lucruri vechi în creştetul gurii, a arăta unui orb oarecare, a ţese degete sărutări, a răsări dimineţi luminoase din becuri de-o sută, a căuta să te naşti în satul vecin,

a lăsa ape pleoape pre palmele lor, fiindcă e uneori

cu putinţă.

 

Scrisoare

 

Ne vedem mai târziu, draga mea.

Acum am să iau o mică pauză de la mine. Mă duc să adun toţi gândacii din baie să le spun noapte bună.

Iată-mă, iarăşi, împăturit în tutun ca-ntr-o plapumă veche, îngânând molcom cerul prin crăpături de tavan, din locul lichid al naşterii mele.

Căruţele trec, draga mea, încărcate cu moaşte, noaptea caută lucruri să le ascundă, iar mie

îmi cresc deodată o mie de ochi, pentru tine.

Ne vedem mai târziu, draga mea.

 

Îngerul

 

Pereţii cei albi ai camerei tale pot fi martori la asta.

Se ia din minte o lacrimă cu o mână şi se aşează domol pe obraz, la o distanţă potrivită de zâmbet.

Mişcarea se repetă de câteva ori, sub becul de-o sută de waţi, până aproape se termină mâinile.

Ceva s-a schimbat între timp. Poate că aerul s-a crăpat prin vreun colţ, sau poate că nu s-a deschis nicio uşă, sau poate că numai s-a răsturnat un minut limba ceasului lipsă.

Tu îl vei găsi negreşit în stomac, odată cu ultima palmă făcută căuş.

Sub lupa de-o sută, vei înghiţi un salut către urechea lui fină.

Pereţii cei albi au rămas şi se uită la tine.

 

O zi

 

O zi luminoasă de mai.

Jochei pe cai în genunchi. Zgomote repezinde-n urechi. Aplauzele mulţimii.

Doar dragostea poate să strângă în braţe atâtea nimicuri…

Ce zi luminoasă, murindă, de mai!

Rahat în drum. Poate o dâră, crăiască, de sânge. Zgomote fripte-n urechi. Aplauzele mulţimii.

Pe umărul drept mi-a murit cineva ca un înger.

Dar dragostea ştie să strângă nimicul acesta la piept…

Numele meu nu aduce astăzi cu mine. Umbra mea are astăzi carne din carnea ta.

Netedă lumea se-ntinde între doi ochi ai mei şi doi ochi ai tăi.

Când dragostea ne sufocă aproape, mulţimea aruncă aplauze.