Archive for August 2012

Dare de seamă despre noi

August 24, 2012

Pentru Ernesto Sabato

Noi suntem mereu alături de noi înşine. Noi ne iubim pe noi neiubindu-i pe alţii sau ne detestăm, adorându-i. Noi avem o problemă, cu noi şi cu lumea: lucrurile noastre nu se întâmplă niciodată aşa cum ne-am închipuit că trebuie să se întâmple.

Noi suntem poporul prin excelenţă creştin. Ne închinăm la fel dărâmând biserici şi construindu-le. Avem preoţimea cea mai coruptă şi cele mai multe sărbători oficiale. Pe cei morţi îi cinstim cu colivă, cu mici şi cu bere, iar pe cei vii – cu flegme în faţă.

Noi suntem cei mai cinstiţi, fiecare în parte. Urâm să fim înşelaţi, atunci când îi tragem pe sfoară pe alţii. Iubim adevărul, mai ales dacă ne convine. Străinii cred despre noi că una spunem şi alta facem, sau că ne răzgândim la fiecare două minute. Dar noi credem mereu cu tărie în ceea ce zicem şi facem.

Noi suntem familişti şi conservatori. În sărbătorile noastre s-au amestecat obiceiurile popoarelor, unele aproape pierdute, şi s-au inventat noi tradiţii. Centrul vieţii noastre e casa, dar sângele nostru latin nu se prea înfierbântă la abandonul şi suferinţa copiilor noştri.

Noi suntem paşnici şi primitori. Avem trei sau patru partide de extremă dreaptă, un preşedinte interimar care ar pârjoli secuimea pentru că nu a votat la referendum şi un turism mizerabil.

Noi suntem harnici, inteligenţi, curajoşi. Nimic bun n-a ieşit încă din asta, probabil din cauza teribilului ghinion istoric. Revolta noastră demnă contra Germaniei naziste a scurtat Al Doilea Război Mondial cu o mie de ani, dar ne-a făcut prizonierii Armatei Roşii.

Noi ştim să ne descurcăm cel mai bine, pentru că ne aflăm mereu în încurcătură. S-a întâmplat, demult, să refuzăm regulile, să rătăcim drumul, să încâlcim iţele destinului nostru comun, şi am deprins organic arta improvizaţiei.

Noi nu am cunoscut prea des libertatea, din pricina răutăţii celor puternici. Dispreţuim profund democraţia în sensul domniei legii, dar o iubim ca dictatură a majorităţii, care e viscerală, imprevizibilă. Ne plac tiranii care ne dau de mâncare şi ne simţim persecutaţi numai atunci când nu ne merge bine.

Noi suntem poporul cel mai spiritual. Dovada acestei mirabile spiritualităţi este cvasiinexistenţa noastră istorică.

Noi suntem bovarici. Ne rugăm în neştire, fără a nădăjdui la ceva. Şi locuim ţara cea mai frumoasă care a fost…

Poveste de iarnă, conversaţie

August 24, 2012

Un soi de „Ucidere a pruncilor”, în maniera lui Pieter Bruegel Bătrânul

 

 S-a întâmplat în oraşul cu străzi lăbărţate şi trotuare înguste, spuse atunci cel care începuse povestirea, iar vocea lui albicioasă, ochii lui bulbucaţi căutară o clipă lumea de-afară, fără urmă de interes, era o iarnă obişnuită, ploua mărunt, amestecat cu niţică ninsoare, maşinile se vărsau pe drum ca puroiul din bubele coapte, una, două, cinci, nouă sute stropind, claxonând, lucind slab, lunecând laolaltă, apoi mii de pantofi scâlciaţi baltă după baltă păcălind, păşind caraghios pe călcâie, pe vârfuri, frunţi aplecându-se şi umbre ferindu-se discret unele de altele, dar ea trecea prin mulţime ca o zână urlătoare, înfricoşată, priviri neliniştite rotindu-se împrejur.

 Şi ce zicea zâna? întreabă cel tânăr şi zâmbitor, eşuat la o altă masă.

 Zicea să-i arză focul de criminali, că ne-a violat fetele chiar acolo în piaţă, le-a dat droguri şi le-a târât ca pe vite în ganguri întunecoase şi le-a siluit şi dup-aia şi-a făcut nevoile pe feţele lor aprinse de ruşine, aşa să ştiţi.

 Du-te, fă, şi te culcă! spuse unul pe care ea îl atinsese din greşeală la umăr, deşi era tot timpul vigilă şi sperioasă, iar un poliţist, lăsaţi-o, domnule, în legea ei, că-i nebună, mereu vine pe strada asta şi de fiecare dată e la fel, ce faci, cucoană? de ce scuipi? şi fire-ar mă-ta a dracu’ şi circulaţi, vă rog, şi aşa mai departe.

 Deloc semeaţă, umilă şi sperioasă, spuse cel care povestea.

 Umilă şi sperioasă, bătrâne, da’ cam iute, remarcă tânărul cu poftă de glumă şi rânjeşte cu gura până la urechi, iar altul, vezi bine, îi luase dumnezeu minţile, dar un ins mititel şters, strecurat lângă uşă departe, care priveşte omenirea de sub o bască prin nişte ochelari groşi ca fundurile de borcane, da’ despre ce era vorba, bătrâne? iar bătrânul, despre piaţă şi despre ce fusese acolo în urmă cu vreo zece ani, despre studenţi şi fete tinere ca boboceii de trandafir, despre droguri şi alte blestemăţii, cetăţene.

 Dar oare, bătrâne, să fi fost ceva adevărat din toate astea? iar bătrânul, furios, de unde să ştiu eu? ce, eram de faţă?! pe urmă mai potolit, după o pauză mare de meditaţie, lucruri văzute poate la televizor, cetăţene, mă-ntrebaţi toate prostiile, zău aşa, iar altul, înţelegător, e totuşi durere adevărată, ascunde ea vrun necaz, şi-o fi pierdut p-acolo rude, ori prieteni, iar bătrânul, izbind tare cu palma în masă, ce mă credeţi voi? ghicitor?! credeţi că pot intra-n suflete?! eu nu spun decât ce se vede, eu stau la masă ca toată lumea şi beau o bere, asta-i tot!

 Vezi, bătrâne, te lauzi că le ştii pe toate, dar povesteşti prost, face tânărul, bucurându-se, iar bătrânul, ursuz, dă-mi pace, mi-e silă de ăştia ca voi! şi mai cere o sută şi tace, iar unul aspru dintre cei mai în vârstă, termină-te, bă, puţă, lasă omul să sfârşească şi nu-l mai necăji.

 Nimic special, câteva zile, reia într-un târziu povestitorul, până când apare, dis-de-dimineaţă, cu un câine cules de pe drumuri, ploaia se potolise dar băltoacele au rămas, iar eu, vezi, amice, c-aveam dreptate, în fiecare zi la aceeaşi oră, pe ceas, uite, acu’ mi-eşti dator un ţap, iar el, să mai vină un rând! şi nu-i pare deloc rău şi ne uităm amândoi într-acolo.

 Care va să zică, avea un câine! se miră grav mititelul, clătinându-şi neîncrezător capul, iar bătrânul, amplu, ţi-am zis, boule, că-l adunase de pe drumuri! e doar o potaie jigărită atârnată de-o sfoară, care nu prea vrea să se mişte, şi oamenii o ocolesc fincă pute, şi-i plină de pureci, şi dulăii cartierului o latră că nu-i ştiu mirosul, şi ea atunci se zbate între picioarele stăpânei şi mârâie neliniştită şi stăpâna hi, hi, să nu vă fie urât, coniţă, că nu muşcă, pe legea mea, nu, ho, ho, da’ nu vă mai strâmbaţi aşa, că e curat şi of, mieluţule, fereşte-te de oamenii negri la suflet, nu te teme de câinii ăştia răi, hai să mergem acasă, mieluţule, hai cu mama acasă, şi alungă dulăii cu pietre.

 Moşule, mă trage de mânecă barosanul, fii atent, jigodia face pă ea dă frică! iar eu sorb liniştit din berea lui, privesc peste ghivecele goale de flori de pe terasă şi, într-adevăr, maidanezul îşi lasă udul din mers pe trotuar, iar dulăii latră cu ură, un pic mai departe.

 Simpatică javră, remarcă tânărul sarcastic, iar bătrânul, şi el a spus la fel, era tot aşa verde şi glumeţ ca tine, simpatică javră, zice, da’ de ce-şi face nevoile în mijlocul drumului? iar ea s-a întors repede şi l-a înfruntat, tremura din tot trupul şi mâna i se încleştase pe capătul sforii, dar vocea îi era tot timidă şi speriată.

 Pui-de-curvă-golan-drogat, şopteşte femeia dintr-o suflare, iar tânărul, încet, fără să se amuze, timidă şi speriată, da’ cam rea de gură, iar celălalt, aproape tunător, aproape-nfuriat, pe cine faci tu pui-de-curvă, ştoarfo, şi se preface că-i dă o palmă, iar ea începe să urle tare, câinele mârâie ameninţător, dulăii amuţesc, trecătorii îşi încetinesc plescăiala, câţiva chiar se opresc, pe la mese se iţesc figuri nedumerite, ochi mari urmăresc scena din toate poziţiile, iar sergentul, în trafic, cu jumătate de gură, circulaţi, circulaţi!

 Eu le-am spus atunci, oftează greu povestitorul, potrivindu-şi binişor paharul pe tăblia mesei, le-am spus, măi, băieţi, nu vă ridicaţi încă, staţi măcar să mai bem un ţap împreună, dar băieţii s-au încins, sar de parc-ar avea arcuri în burtă, jos în stradă dau lumea la o parte, barosanul îl prinde de beregată, mă, porc-de-câine, cum procedai, mă, dacă erea mă-ta?! cel tânăr e, în furcile lui, bătrânul zâmbeşte amintirilor, o păpuşă, şi toţi aşteaptă cu răsuflarea tăiată, o păpuşică, nimic mai mult, care-şi pierde fără veste echilibrul şi cade pe spate, buf, se izbeşte de caldarâm, rămâne nemişcată o secundă, două secunde, cineva îşi duce mâna la gură şi strigă, nu se poate! ochii tânărului sunt larg, larg deschişi, gura căscată, o pată purpurie vâscoasă se lăţeşte pe muchea trotuarului şi se prelinge încet în noroiul străzii, dulăii adulmecă deja lacom, apropiindu-se pe nesimţite, potaia face spume la gură, poliţistul a-ncremenit cu două deşte pe fluier, ei tac, maşinile claxonează-n neştire, dar cine să le-audă? el nu mai mişcă, nu se mai ridică…

 Dddar ea? se interesă cu un glas cât un purice minusculul proprietar al băştii, după nesfârşite minute, şi de data asta nu-l întrerupse nimeni, nimeni nu-l luă în râs, afară ninse liniştit, iar cel care povestea ezită parcă înainte de a da răspunsul.

 Ea râde, susură el unui perete, umerii se înalţă, coboară, râde uşor, ca acuma, mâna flutură vag către o masă pe jumătate ascunsă de tejgeaua barului, capete buimace se rotesc, femeia ruşinoasă cu căciula pe frunte îşi duce mănuşa în dreptul buzelor puţin desfăcute şi chiţăie înfundat, melancolic, veselia jucându-i lumini între pleoape.

 Ah, doamnă, ce surpriză, ce bucu, nu aţi avea, pardon, plăcere de-un mic întăritor? sare, se agită, se bâlbâie, se oferă cel mai mărinimos dintre capetele întoarse, chelnerul scoate fumul afară cu un ştergar leneş, nu prea curat, iar ea, încurajându-l, sigur că da, mi-ar prinde tare bine unul, apoi aşteaptă să fie servită.

 Poate ne spuneţi şi nouă, nu-i aşa, povestea, hm, încă o dată? insistă el nesigur şi muzica întrebării pluteşte îndelung printre mese, dar ceilalţi nu-i vin în ajutor, iar ea abia-şi stăpâneşte freamătul mâinilor şi are o expresie aproape recunoscătoare pe chip, duce paharul cu două mâini la gură şi-l goleşte fără să clipească, pe urmă, care poveste?

 Povestea cu studentul şi copilele violate, bobocii de trandafir, dar ea tace, îi cercetează bănuitoare pe sub sprâncene, mârâie, odaia se scaldă în abur, habar n-am despre ce vorbeşti!

 Bine, bine, pufneşte într-un târziu, înveselit, bătrânul, făcându-le semn să se potolească, da’ spune-mi şi mie un lucru, câinele pişăcios cui moartea l-ai lăsat? iar ea, nevinovată, care câine?

 Că doară n-oi căra degeaba sfoara aia lungă după tine? se preface el că se miră, gâturile tuturor se întind prin ceaţa groasă, iar coarda spânzură într-adevăr de buzunarul gecii soioase şi nu mai poate fi răsucită, şi nu mai poate fi ascunsă.

 Asta?! nu, sigur că nu, neagă ea simplu dulceag, sigur că nu, surâde, ştii, cândva mi-a dat în gând să-mi iau câine, dup-aia, ridică mâna la gură, dup-aia, nu ştiu de ce, m-am răzgândit… şi genele sfioase acoperă vie scânteierea privirilor, camera se roteşte domol, îndărătul mănuşii răsună din nou acel chicot suav, imposibil, e foarte devreme, desigur, fumul îneacă sala, mesenii deşartă ultimele băuturi fără gust şi fără culoare, afară ninge potolit cu vată, priviri aţintite în gol şi o concentrare deplină, prin liniştea de mormânt răzbate doar vocea tânărului, mecanică, răguşită…

 Deci, ea?

 Ea râde, ţi-am spus, ca acuma.

 Şi tu?

 Eu mă ridic, plătesc consumaţia, plec, spuse povestitorul, ridicându-se.

 Şi mai departe? “puţă” pare atât de obosit!

 Păi, rotunji bătrânul, iar ochii deveniră o clipită şireti, mai nimic, studentule, mai nimic… nu s-a putut filma… sergentul a zis circulaţi, circulaţi, circulaţi!

Nimic

August 2, 2012

Poate simţiţi şi voi valul ăsta de linişte peste noi prăvălindu-se. Şi poate vă creşte în burtă un urlet.